Primele acțiuni ale lui Leon al XIV-lea sugerează o concentrare pe coerența internă, guvernarea episcopală și distanțarea de parteneriatele problematice, mai degrabă decât căutarea alinierii cu tendințele sau instituțiile seculare.

Această abordare sobră pune accent pe rezistență și claritate, reflectând opinia că Biserica trebuie să navigheze într-un peisal modern provocator, dintr-o poziție de identitate distinctă.

Alegerea primului papă american, Leon al XIV-lea, este considerată, pe bună dreptate, istorică. Dar adevărata noutate nu constă în originile sau cartea sa de identitate, ci în modul în care poziționează Biserica în raport cu lumea contemporană – o postură diferită în moduri subtile, dar semnificative, de abordările ultimilor trei predecesori ai săi. În vreme ce Ioan Paul a catolicizat pe toate continentele, Benedict al XVI-lea a apărat coerența doctrinară, iar Francisc a prioritizat implicarea pastorală și reforma instituțională, actualul papă semnalează ceva mai discret, dar nu mai puțin important: o recalibrare a poziției Bisericii într-o epocă a fragmentării globale.

Pentru a înțelege poziția sa emergentă, trebuie să o plasăm în arcul mai larg al istoriei papale recente. Ioan Paul al II-lea a fost un om al Războiului Rece. El a înțeles – visceral și politic – conflictul ideologic dintre democrația liberală și totalitarismul sovietic. Pontificatul său a reflectat acel moment, insistând cu încredere asupra puterii vocii creștinismul în competiția pentru sufletul modernității. Benedict al XVI-lea a preluat această moștenire, dar a mutat accentul spre interior. Confruntat cu secularizarea și relativismul aflate în plină ascensiune, el s-a concentrat pe apărarea integrității credinței, adesea împotriva curentelor culturale. Pontificatul său a fost unul al ideilor – strălucitor, bogat din punct de vedere teologic, dar perceput adesea ca fiind distant.

Apoi a venit Francisc a cărui alegere, în 2013, a inaugurat un stil și un ton nou. Dacă Ioan Paul al II-lea contesta regimurile, Francisc prefera dialogul. Pontificatul său a fost marcat de dorința de a cunoaște lumea așa cum era – în special pe cei săraci, marginalizați și deziluzionați. Pentru mulți catolici, în special din Occident, Francisc a oferit o viziune plină de speranță a unei Biserici mai incluzive. Dar pentru alții, în special pentru cei din Sudul global și pentru cei preocupați de consecvența doctrinară, accentul pus de Francisc pe acest proces a părut uneori deviant.

Noul papă, provenit din catolicismul american, dar modelat de realitățile globale, pare să traseze un curs diferit. Primele sale semnale nu sugerează nici o revenire la postura defensivă a lui Benedict, nici o continuare a celei expansive a lui Francisc. Mai degrabă, el pare să poziționeze Biserica Catolică nu ca pe o participantă la disputele ideologice continue din Occident, ci ca pe o voce independentă, chiar contraculturală – înrădăcinată în tradiție, atentă la suferință și din ce în ce mai conștientă de limitele cadrului civilizațional al liberalismului modern.

Nu este vorba despre partizanat și ar fi o greșeală să-l citim pe acest papă prin prisma categoriilor politice americane. Nu este un conservator eclezial în stilul lui Benedict, și nici un progresist social în stilul lui Francisc. Preocuparea sa nu este stânga sau dreapta, ci capacitatea Bisericii de a rezista coerent într-o perioadă de prăbușire a consensului moral și erodare a încrederii instituționale. Această preocupare explică deciziile sale timpurii – discrete, dar clare. El a acționat pentru a recentra guvernarea episcopală, a reduce aspectele mai deschise ale sinodalității și a distanța Vaticanul de parteneriatele încărcate ideologic. Nu este o ruptură, ci o realiniere.

Îl diferențiază de Ioan Paul al II-lea faptul că nu operează într-o lume în care Biserica poate proiecta cu încredere claritate morală pe o scenă geopolitică bipolară, și de Benedict faptul că nu pornește de la presupunerea că Occidentul mai poate fi convins să revină la rațiune sau la tradiție doar prin apel intelectual. Iar ceea ce îl diferențiază de Francisc este faptul că nu crede că apropierea de instituțiile lumești este o cale sigură către relevanță și influență. Viziunea sa este mai sobră, mai puțin optimistă în ceea ce privește alinierea la orice ordine existentă.

Acest lucru s-ar putea dovedi deosebit de descumpănitor pentru catolicii din Occident. Timp de decenii, mulți au presupus că Biserica Catolică ar putea conviețui confortabil cu democrația liberală, cu norme din ce în ce mai seculare, acționând ca un fel de conștiință sau voce moderatoare. Această presupunere s-a aflat în centul relației post Vatican II cu lumea: anume că dialogul și reformele treptate ar putea prezerva atât fidelitatea față de credință, cât și relevanța acesteia. Dar, Leon al XIV-lea pare să pornească de la o premisă diferită – anume că o astfel de coexistență nu mai este viabilă sau stabilă.

Și poate că are dreptate. Peisajul politic, social și tehnologic al anului 2025 nu mai este acela al anului 1978, și nici măcar acela al anului 2005 – sau 2013. Ratele natalității se prăbușesc, analfabetismul religios este în creștere, iar competiția geopolitică remodelează ordinea globală. Totodată, creștinii din multe părți ale lumii se confruntă cu persecuții, nu din partea dictatorilor, ci din partea democrațiilor indiferente. Vocea morală a Bisericii nu mai este ignorată doar pentru că este controversată. Este tratată, din ce în ce mai mult, ca fiind irelevantă.

Noul papă, fără surle și trâmbițe, pare să înțeleagă că vremea optimismului prudent a trecut. Biserica trebuie să se pregătească acum pentru rezistență – nu printr-o retragere instituțională, ci printr-o reînnoire a vieții sale interioare și a clarității sale publice. Aceasta nu înseamnă abandonarea dialogului sau a compasiunii, ci doar recuperarea menirii Bisericii – nu ca parte interesată în guvernarea globală, ci ca martoră a adevărurilor care transcend curentele oricărei epoci.

În această lumină, dimensiunea americană a acestui pontificat devine mai inteligibilă. Nu este vorba despre influența americană și nu este nici o reflectare a polarizării politice care definește o mare parte a vieții publice americane. Mai degrabă este vorba despre a face să rodească experiența unei Biserici care a încercat mult timp – și adesea a eșuat – , echilibrând fidelitatea doctrinară cu relevanța culturală într-un cadru global. Procedând astfel, noul papă ar putea oferi Bisericii o cale de urmat: nici nostalgică, nici utopică, ci îndătinată, cu o perspectivă clară și orientată spre ceva mai profund decât supraviețuirea instituțională.

Acesta nu este pontificatul la care s-ar fi așteptat unii sau alții. Dar ar putea fi acela de care are nevoie Biserica Catolică.

Dr. Andrew Latham este cercetător la Defense Priorities și profesor de relații internaționale și teorie politică la Macalester College din Saint Paul, Minnesota. În prezent este și redactor colaborator la 19FortyFive, unde scrie o rubrică zilnică.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici