Există şi o prostie demnă şi să te ferească Dumnezeu de demnitatea prostului, ne asigură undeva Teodor Mazilu, prozator de o identitate inconfundabilă, considerat de mulţi, spre nemulţumirea sa (în cursul vieţii) „fiul sclipitor” al lui I. L. Caragiale, dramaturg de la care ne-au rămas moştenire piesele de teatru nemuritoare „Proştii sub clar de lună”, „Mobilă şi durere”, „Frumos e în septembrie la Veneţia” (ş.a.m.d.), prezentate şi pe scena Naţionalului „Marin Sorescu” din Craiova. Teodor Mazilu opina în volumul „Pâinea la loc fix” că prostul demn crede în prostia lui. O ţine morţiş, langa. În ciuda evidenţei, în ciuda logicii, el nu-şi trădează prostia. Mai curând şi-ar trăda apropiaţii, calcă falnic în străchini, cu multă convingere. Enunţă teze instructive pentru potenţarea „febrei intelectuale” a grupului aparţinător. Un trosnet de limbă de lemn se face resimţit, dar prostul rămâne mândru că n-are „capul gol”. Din pricină că nu-şi aeriseşte creierul se face resimţită lipsa de oxigen şi tot din această pricină, capul –iniţial rotund- se îndreaptă implacabil spre o indiscutabilă formă pătrată. Acum sunt tot felul de proşti şi în lumea noastră, cu veleităţi europene, care vor să fie pe placul tuturor: guralivul care se vâră în toate conversaţiile, mârlanul care îi felicită pe cei care au pierdut un proces, bădăranul care nu-şi cere scuze pentru că a dezechilibrat o femeie în vârstă, şi în fine arogantul care dispreţuieşte pe toată lumea, în afară de el însuşi. E o greşală să se creadă că prostia stă pe loc. Una era prostia pe vremea lui Teofrast, care face vorbire în „Caracterele” sale (ediţie interbelică) şi alta acum, când a căpătat o nuanţă meditativă. Desigur tot prostie, dar cu mâna la cap. Prostia nu mai e spontană, ci elaborată, gândită, chiar foarte gândită. Producţia nouă este alimentată copios, în zilele noastre, pe reţelele de socializare. Suntem prinşi în cursă? Mi-e teamă că da. Nici o altă generaţie nu a fost expusă unei asemenea producţii de prostie, ca a noastră. Nu mai avem nici o intuiţie în ceea ce ne aşteaptă, a ceea ce e preferabil pentru o societate, ca a noastră, sau pentru noi înşine. Rămâne totuşi consolarea că proştii nu vor ajunge în paradis. Virtuoasă sau imorală fiecare faptă omenească îşi va afla pe lumea cealaltă mântuirea veşnică pentru unii, osânda veşnică pentru alţii. Oricum nu e de glumit cu prostia. Fiindcă proştii au devenit foarte exigenţi şi în primul rând urăsc nespus prostia şi de aici încep numai consecinţe. S-au dus vremurile când prostia putea fi confundată cu ignoranţa. Acum avem proşti înfumuraţi, cu morgă, aferaţi, preţioşi, linguşitori, şi nu mai continui. Dacă dăm crezare miturilor, prostia coboară în timp, inerentă condiţiei umane şi ar fi imuabilă. Stăpânit de pofte nestăpânite, de patimă, prostul îşi cheltuieşte energia în van. Steril el se descurcă, o vreme, pe deşerturi neroditoare, neputând înţelege, în ruptul capului, de ce nu e… preţuit, de semeni de-ai lui, pentru umbra pe care o face pământului.
Un articol de Mircea Cantar
