Mergeți la bursa din Londra, acel loc mai venerabil decât cele mai înalte instanțe, și veți vedea reprezentanți ai tuturor națiunilor adunați acolo pentru profitul omenirii. Un loc în care evreul, mahomedanul și creștinul se ocupă unul de celălalt ca și când ar fi de aceeași religie, rezervând numele de necredincios doar celor care dau faliment.” Voltaire, 1734

 

Cuvintele de mai sus, rostite de Voltaire la 1734, s-au constituit, începând cu anul 1980, într-un modus operandi al așa numitei economii neoliberale. În epoca Războiului Rece, piețele și societățile libere erau considerate indisolubil limitate. Voltaire a fost, probabil, una dintre cele mai faimoase personalități care au susținut toleranța religioasă dar, în cazul de față, el vorbea despre toleranța economică ca bun universal, căutarea fără obstacole a profitului – fie acesta obținut prin intermediul evreilor, al musulmanilor sau al creștinilor – însemnând pentru el cel mai sigur indiciu de iluminare economică și armonie socială.

În Wealth of Nations (1776) Adam Smith argumenta în mod similar împotriva breslelor și monopolurilor care dominau politicile comerciale coloniale ale capitalismului de stat. De exemplu, companiile britanice și olandeze din India de Est monopolizaseră negoțul cu mirodenii cu Asia de Sud-Est și, într-un asemenea context, permiterea liberului schimb nu putea fi decât o idee cu adevărat luminată. Astfel, în loc să fie blagoslovite de guvern – reduta privilegiată a câtorva oligarhi – concurența și inovația puteau prelua, în sfârșit, frâiele afacerilor.

Dar cum arată astăzi economia noastră globalizată, dincolo de tabloul multiculturalismului economic pictat de Voltaire? Șeici petrolieri cu penthouse-uri la Londra, firme chinezești care investesc în America și viceversa. Profitul și capitalizarea pieței au devenit adevărata religie a lumii!

Dar, s-au întâmplat multe alte lucruri între timp. Voltaire și Smith scriau într-o epocă a monarhiei și a economiilor majoritar agrare. În secolul următor, revoluția industrială a dat naștere orașelor imense, urbanizării și, până în cele din urmă, democratizării.

Mișcările muncitorești, suprimate inițial în Europa secolului al XIX-lea, au sfârșit prin a înflori, obținând concesii majore atât de la proprietarii de fabrici, cât și de la guverne: dreptul la sindicalizare, negocierea contractelor și condițiilor de muncă și, în cele din urmă, dreptul la vot (sufragiul universal masculin).

Liderii naționali au vorbit deopotrivă despre datoria creștină a statului de a-i proteja pe cei mai vulnerabili, iar atât de reacționara, până atunci, Biserică Catolică, a sfârșit prin a face pace cu economia industrială prin enciclica Rerum Novarum, care pleda pentru capitalismul cu față umană.

După multe încercări și dificultăți – inclusiv Primul Război Mondial, Marea Depresie și cel de-al Doilea Război Mondial – lumea occidentală părea să ajungă la o nouă Epocă de Aur.

Capitalismul și drepturile muncii, profitul și datoria creștină față de semeni s-au unit într-un miracol economic al creșterii susținute de după război, care a durat douăzeci de ani. Clasa de mijloc a crescut într-un ritm fără precedent, iar sindicatele își făceau treaba pentru care fuseseră  create fără a prejudicia creșterea profiturilor.

Șocurile petroliere și stagnarea anilor 70 au anulat, însă, acest consens economic postbelic. Reagan și Thatcher, în căutarea unei amăgitoare creșteri economice interne și forțând, totodată, înfrângerea amenințării sovietice, au ”re-moralizat” economia pe linia lui Voltaire și Adam Smith, afacerea, antrepenoriatul și libera întreprindere devenind, iarăși, valori în sine.

Creatorii locurilor de muncă, toți cei care vorbeau limbajul universal al comerțului trebuiau să redevină purtătorii iluminismului imaginat odinioară de Voltaire la London Exchange.

O lume a piețelor libere trebuia să ducă, inexorabil, la o lume a societăților libere. Economia liberală clasică – dreptul la proprietate, libertatea comerțului și a mărilor – ar fi deschis cale  liberă valorilor politice liberale clasice. Iar bunăstarea trebuia să genereze, automat, bogăție spirituală, recte libertate de expimare, toleranță religioasă și respectarea tuturor drepturilor naturale.

Din anii 1990 și până în ziua de astăzi, lumea noastră globalizată a luat aspectul exterior al utopiei capitaliste a lui Voltaire și Smith.

Călătoriile, investițiile, libera circulație a mărfurilor și a capitalului au devenit mai lesnicioase decât oricând altcândva. Comunismul s-a prăbușit iar democrația trebuia, inevitabil, să îl înlocuiască.

Însă, devine din ce în ce mai limpede că lucrurile s-au împotmolit undeva, ceva nu a mers așa cum ne-am fi așteptat.

În China, economia liberală nu a creat deloc o politică liberală, ba chiar dimpotrivă, iar elitele celor două partide americane, care au beneficiat de noua ordine neoliberală semănată de Reagan și clocită la adăpostul consensului bipartizan pentru o politică laissez-faire, se bat cap în cap cu lucrătorii săraci, așa zișii ”populiști”, disprețuindu-i și fiind, la rândul lor, disprețuite de către aceștia.

Contradicția morală care se află în centrul globalizării frenetice de după 1989 constă în faptul că țările care susțin, în principiu, drepturile individuale, drepturile muncii și protecția mediului au sfârșit prin a dribla toate aceste precepte, externalizându-și producția către țări care nu le respectau, rezultatul fiind aruncarea la coșul de gunoi a unui întreg secol în care oamenii s-au luptat pentru armonizarea intereselor capitalului și a muncii.

Iar ceea ce a rezultat a fost o dublă degradare morală: lucrătorii din lumea occidentală s-au lămurit cât de puțin contau, în realitate, în vreme ce muncitorii din țările în curs de dezvoltare, care i-au înlocuit, au avut prilejul să înțeleagă ipocrizia flagrantă a națiunilor care, pe de o parte, exaltează drepturile democratice și, pe de alta, nu au pregetat nicio clipă să-și alimenteze apetitul pentru consum prin exploatarea muncii și a mediului din țările cu oamenii cei mai chinuiți, lipsiți de cele mai elementare drepturi democratice.

Una dintre fețele monedei fiind constituită de fabricile chinezești cu plase de protecție împotriva sinuciderilor și protestatarii din Hong Kong secerați de forțele de ordine ale capitalismul autoritar, iar cealaltă de dependenții de stupefiante ai ”Centurii de rugină”[1] și hipsterii tatuați băutori de bere artizanală, care poartă articole fashion fabricate în Vietnamul comunist sau în Turcia teocratică.

În toate cazurile și în toate locurile, claritatea morală a capitalismului democratic a dispărut cu desăvârșire, de parcă vechile garanții construite în jurul industrializării – dreptul la sindicalizare, asigurările împotriva accidentelor de muncă, legile antipoluare – n-ar fi existat niciodată.

Dezbaterile despre globalizare vor fi tot mai numeroase pe măsură ce pandemia de coronavirus va continua să înrăutățească relațiile dintre SUA și China, precum și relațiile Chinei cu întreaga lume occidentală.

Pentru naționaliștii economici, faptul că țările vor fi nevoite să-și reconstruiască industriile interne este cea mai bună dovadă a amăgirii chinezești. Sunt necesare, în primul rând, industriile critice, cum ar fi Medicina și Apărarea, dar, pe de altă parte, nici o națiune nu va putea prospera în lipsa comerțului mondial și niciuna nu se va putea izola în întregime de celelalte culturi și popoare ale lumii, fără a risca pierderi imense pentru cetățenii incapsulați astfel în ignoranță și singurătate.

În viitor, globalizarea va trebui să se bazeze pe valori.

Multiculturalismul economic al capitalismului – din câte se poate observa, la el acasă atât în state autoritare precum Rusia lui Putin și China lui Xi, cât și în Vestul democratic – a adus doar creștere măsurată în PIB, și nicidecum cosmopolitismul iluminist promis de Voltaire.

Însă, chiar dacă Occidentul – SUA, Europa, Australia – împărtășește aceeași bază de producție cu o lume globalizată în creștere, el deține, totuși, prin corpul său de consumatori, și o putere enormă, care poate fi folosită pentru forjarea unei noi culturi globalizate, în care aceleași standarde de muncă, de mediu și chiar politice, valabile în lumea democratică, pot fi cerute, în aceeași măsură, și națiunilor cu care face comerț.

Demnitatea oricărei munci, demnitatea individului trebuie să se aplice și celor care produc marfa cumpărată de consumatorii europeni. Umanitatea noastră comună ne leagă indisolubil unii de ceilaalți.

În capitolul post-pandemic al globalizării, democrațiile occidentale trebuie să practice ceea ce predică.

Astfel, insistența asupra standardelor morale mai ridicate în producția de masă va fi în măsură să stabilească condițiile de concurență pentru lucrătorii asediați din vest, corectând inconsecvențele etice ale globalizării, care au sfârșit prin a submina chiar bazele capitalismului și democrației liberale.

Dacă lumea va trebui să caute îndrumare privind, din nou, înspre Occident, atunci și Occidentul va trebui să respecte cu adevărat principiile care i-au adus odinoară măreția.

un articol de Kurt Hofer

pt. conf. Nedeea Burcă

Sursa:https://www.theamericanconservative.com/articles/how-globalization-undermined-the-case-for-western-values/

1Centura de rugină este o regiune din nod-estul și mijlocul SUA care se confruntă cu un declin industrial începând cu 1980, alcătuită, în mare parte, din Megalopola Marilor Lacuri (n. red.)