Deși se afla de cinci ani în străinătate, Carol Caraiman era surprinzător de bine informat asupra mișcărilor fiecărui actor important al vieții politice românești.

Cunoștea în detaliu ce face zilnic fiecare membru al Regenței, ce face mama sa, Regina Maria, ce hotărâri a luat Guvernul și care este atitudinea capilor Armatei.

Aceste informații îi veneau pe mai multe canale, care îi fuseseră puse la dispoziție de serviciile de informații ale unor state, la cererea unor concerne interesate de venirea lui pe Tron, de unele organizații oculte cu care avea legături foarte strânse, de la oameni plătiți din anturajul guvernamental, precum și de la rude din Familia Regală.

Iarna și primăvara anului 1930 au fost marcate de criză, de neputința, din ce în ce mai evidentă, a Guvernului, precum și de incapacitatea Regenței. Maria era neliniștită și frustrată. Scrisorile lui Barbu Știrbey, care călătorea prin vestul Europei, erau pline de avertismente enigmatice. O ruga să stea cât mai departe de partidele politice și o îndemna la prudență, avertizând-o cu privire la spionii înfiltrați ”pretutindeni”, ”chiar în anturajul nemijlocit al Curții…”.

În dimineața zilei de 6 iunie, simțind ”trădarea în aer” – așa cum avea să noteze în Jurnal – dar asigurată, totuși, de aghiotantul ei, că se poate ”încrede în ei toți”, Regina văduvă s-a urcat în trenul cu direcția Viena, cu intenția de a trece în Germania, pentru a merge la mormântul mamei sale și pentru a-și vizita sora, pe Baby Bee. În ziua următoare, când se îndrepta înspre Munchen, Ambasadorul României în Austria i-a adus o telegramă de la Principele Nicolae. Așa a aflat ea că, la nici 12 ore după plecarea sa, Carol se întorsese în România.

Lovitura de stat care l-a adus pe Carol fără știrea mamei sale a fost realizată cu ajutorul lui Iuliu Maniu. Acesta îi schițase, însă, câteva condiții greu de satisfăcut: prima, să intre în România respectând legile în vigoare, a doua, să preia doar funcția de regent, lăsându-și fiul, Mihai, ca Rege titular; a treia, să rupă definitiv cu Elena Lupescu; a patra, să se împace cu Principesa Elena.

Toate cerințele erau tentative ale primului ministru de a-și asigura controlul asupra viitorul Rege: pătrunderea în țară să se facă cu acordul lui, atunci când hotărăște el, urcarea pe tron să se facă din Regență, adică să fie rezultatul deciziei sale, să fie îndepărtată persoana care îl conducea, pentru a-l putea conduce el.

Având asigurarea liniștitoare a Lupeascăi care îi promisese că ”în ziua în care Alteța sa regală este repus în drepturi la tron, pentru fericirea țării, voi dispărea pentru totdeauna”, Primul ministru l-a informat pe Principele Nicolae, precum și Guvernul, asupra datei, și a aranjat cu Sărățeanu să își cedeze fostului Principe Moștenitor locul din Regență. Apoi a ordonat ministrului de Război să-și pregătească trupele pentru primire.

Partizanii cei mai mari ai lui Carol erau în armată. În tinerețe, pe când era un simplu soldat, el își asumase sarcina de a memora registrul corpului de ofițeri, precum și conținutul dosarelor acestora, fiind capabil să îi identifice și să-i recunoască pe toți, după nume.

Această ispravă, împreună cu interesul său pentru treburile militare și cu fascinația pentru uniforme, îl făcuseră să câștige un loc special în inimile militarilor. Mai cu seamă că, după moartea lui Ferdinand, armata fusese neglijată, soldații erau prost plătiți și prost îmbrăcați, iar Regența nu făcuse nimic ca să le amelioreze soarta. Așa stând lucrurile, nu e de mirare că își doreau revenirea vechiului lor prieten, nădăjduind că acesta le va ameliora situația.

La 6 iunie 1930, la orele 10,30, fostul Principe Moștenitor a aterizat la București și s-a oprit chiar atunci să viziteze vechile sale cazărmi.

Când, în cele din urmă, a apărut la Cotroceni, el și-a făcut o intrare dramatică, însoțit de muzică și de soldați care aclamau. După ce și-a îmbrățișat fratele mai mic, Carol s-a așezat să-i primească pe membrii Guvernului, începând cu Primul ministru, Iuliu Maniu. Pe care l-a informat că intenționează să ocupe, imediat, tronul, cerând, totodată, și o ”clauză legală” conform căreia ar fi domnit imediat după moartea tatălui său.

Poporul l-a primit cu aclamații îndelungate și, într-un scurt discurs, noul Rege a declarat, ”generos”, că, deși exilul îi fusese impus de alții, el, totuși, nu intenționa să se răzbune pe nimeni. Apoi și-a asigurat supușii că, o dată cu încoronarea sa, ”ultima dorință” a iubitului său tată ”a fost, în sfârșit, îndeplinită”.

Deși luată prin surprindere, în adâncul sufletului Maria se bucura de reîntoarcerea fiului risipitor, fiind îngrijorată doar în ceea ce-l privea pe Prințul Știrbey: ”Este trist să te gândești că nu vom fi uniți în aceasta. El crede într-un mod atât de absolut că el, Carol, va fi un dezastru pentru dinastie”.

Și, într-adevăr, la sosirea la Cotroceni, Maria a găsit o scrisoare impresionantă de la Stirbey, prin care o anunța că reîntoarcerea ei nu-l va mai găsi în București. Ea a înțeles că îndepărtându-se singur de ea, Barbu încerca să o cruțe.

Câteva zile mai târziu, șeful casei sale, legătura dintre Curtea Reginei și Guvern, a fost nevoit să demisioneze, iar peste numai două săptămâni, Maria a descoperit că întregul ei personal se redusese la un singur aghiotant, colonelul Zwiedinek, care, însă, fusese deposedat de epoleții regali și purta uniforma unui ofițer obișnuit de artilerie. Când a protestat, i s-a trimis un al doilea aghiotant, care era un spion al Regelui.

Maria a încercat să rămână calmă: ”Când ceasul întunecării va trece, scria ea, el va trebui să se potolească…. Pentru moment este o adevărată orgie de ordine, rezolvări, corectări, rânduieli. Trebuie lăsat să acționeze fără să intervenim.”

Puiu Dumitrescu, secretarul lui Carol, un om despre care Regina spunea că nu-l poate privi ”fără să se cutremure”, se lăuda cu ”extraordinarul sistem de spionaj” pe care îl instalase la Palatul Cotroceni ca să urmărească fiecare mișcare și fiecare cuvânt a mamei Regelui; de asemenea, el citea scrisorile Mariei și făcea în așa fel încât să i le dea lui Carol înainte de a fi expediate.

Venitul personal al Reginei-Văduve încetase odată cu Primul Război Mondial. Preocupat de situația financiară a soției sale, Regele Ferdinand adăugase la testamentul său un codicil prin care îi lăsa ei venitul de la Sinaia. La întoarcerea sa în România, Carol a rupt testamentul tatălui său, expropriind în beneficiu propriu venitul mamei sale. De teamă să nu ridice opinia publică împotriva noului Rege și, nu în ultimul rând, pentru că era mamă, Maria a tăcut.

La scurt timp după aceea, Regele a cerut Parlamentului să reduă cu 25% lista civilă, alocațiile care asigurau venitul Reginei din partea Guvernului. Totodată, el a întârziat cu câteva luni plățile mamei sale, oprind pentru sine dobânda banilor.

În ciuda faptului că una dintre condițiile lui Maniu fusese reconcilierea cu Principesa Elena, Regele i-a interzis fostei sale soții orice contact cu politicienii și a refuzat să-i permită să apară în public la diferite ocazii. I-a împresurat casa de la Șosea cu o gardă de poliție instruită să-i raporteze numele tuturor celor ce au semnat în cartea de oaspeți și numai teama de opinia publică l-a reținut de a-l îndepărta complet pe Mihai de mama sa. Așa se face că, în fiecare dimineață, după micul dejun, băiatul era luat de la casa Sittei și dus la palatul lui Carol, de unde nu se mai putea înapoia până la ora culcării.

Carol se zugrăvea pe sine ca fiind un bărbat ce făcuse sacrificiul suprem pentru țara sa, părăsindu-și iubita adorată, pentru a se reconcilia cu o soție frigidă.

Deși era necesară o extraordinară imaginație pentru a se putea transpune pe sine însuși în rolul de sfânt – mai cu seamă că întreg ”martiriul” lui constase în dezertarea la Paris însoțit de o femeie – Carol a instituit o nouă medalie, Ordinul Suferinței, un medalion de email alb cu două litere C încrucișate, sub o coroană regală încercuită de un mănunchi de spini. Printre cei decorați se numărau secretarul Puiu, care beneficia la rândul său de o secretară proprie, și Barbu Ionescu, despre care am vorbit în episodul anterior.

Regele a emis timbre și monede noi ce-l înfățișau pe el sub o cunună de spini. ”Vreau ca de fiecare dată când cineva folosește un ban sau un timbru, să-și amintească de suferințele mele în timpul anilor de Calvar”, a anunțat el.

Cu toate că acest histrionism de duzină o înfuria pe Maria, ea îl compătimea, gândind că trebuie să se simtă îngrozitor fără iubita sa. Aflându-se, la un moment dat, într-o vizită la Sinaia, la Foișor, Regina a găsit pretutindeni fotografii de-ale Lupeascăi. ”Am simțit un nod în gât, înțelegându-i, deodată, singurătatea”, se confesa ea Jurnalului, la sfârșitul lui august.

Poate că nu l-ar fi compătimit atât dacă ar fi știut că fiul ei și-a încălcat promisiunea făcută lui Maniu și și-a adus metresa acasă. Ea era confortabil instalată la Foișor, ascunsă atât de familia lui, cât și de Guvernul român.

Este important de reținut că, notează Alex Stoenescu, fundamental în înțelegerea mișcării politice care l-a adus pe fostul Prinț pe tronul României este condiționarea recunoașterii României Mari de satisfacerea unor interese ale Marilor Puteri occidentale, situație pe care Ionel Brătianu a refuzat-o brutal.

”Naționalizarea” valorilor românești și ”gonirea” capitalului neromânesc au declanșat ofensiva forțelor care s-au considerat trădate de România, prin tentativa acesteia de a se constitui într-o putere politică, economică și militară regională independentă – visul lui Eugeniu Carada și al Brătienilor!

Ionel reluase în termeni avansați și mult mai duri doctrina tatălui său, ”prin noi înșine”, al cărei înțeles real era controlul românesc al economiei.

Fenomenul atingea și alte state mici. Dominația Marilor puteri prin liga Națiunilor căuta acum o altă formă, pe care la 1 septembrie 1929, o va prezenta Aristide Briand:

”Dacă nu prezint acum proiectul Statelor Unite ale Europei, se va cristaliza starea de lucru actuală. N-ați observat că în fiecare țară, încet-încet, s-au statornicit două politici, s-au format două echipe de oameni: cei care sunt trimiși la Geneva și care semnează tratatele, ca să fie criticați și dezavuați la întoarcerea lor, și cei care rămân în capitale, unde fac politică naționalistă?” Era clar că unele state mici vor fi pedepsite, în fața acestui conflict subteran – care pune un mare semn de întrebare asupra morților în serie ce au decapitat conducerea statului în numai câțiva ani.

România Mare, numită atât de sugestiv de Păstorel Teodoreanu, România Maria, a supraviețiut doar atâta timp cât prin guvernarea slugarnică a PNȚ și prin domnia intervenționistă a lui Carol al II-lea, a fost restabilită dependența totală a țării de Marile Puteri întemeietoare. Această dependență a fost fatală statului național unitar român, care a fost abandonat în momentul când chiar Marile Puteri în cauză au început, ele însele, și pe teritoriul lor, să aibă mari probleme cu Germania.

De aici a rezultat un fapt pe cât de dureros, pe atât de evident: destinul României a fost decis pentru viitorii 50 de ani între Germania și Uniunea Sovietică, nu de Franța, nu de Anglia, și nici de Statele Unite.

Măcinat în interior de efectele nocive ale imaturității democratice, de corupție și de discordie, sabotat de combinația Maniu-Carol, statul român s-a prezentat în fața actelor decisive ale Istoriei extrem de slab, vulnerabil și sărac.

Aceste date istorice implacabile și dureroase ar trebui să ne trezească la realism politic, economic și militar, căci și astăzi nu facem altceva decât să repetăm aceeași istorie.

Va urma

Bibliografie: Hannah Pakula, Ultima romantică. Biografia Reginei Maria; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, vol. 2.

 

Versatilul Iuliu Maniu și tentativa de lovitură de stat a lui Carol Caraiman (XII)