Chiar când gândești că mai rău de-atât nu se poate, se întâmplă ceva care-ți demonstrează că te-ai înșelat.

În fiecare săptămână înaintăm, puțin câte puțin, pe căile unei culturi care a încetat să prețuiască viața umană. Am mai scris despre apariția unui cult nou, acela al morții, iar dovezile continuă să se adune. Ne-am pierdut orice credință în în sanctitatea vieții, pe care ne-am dezvățat să o prețuim și să o repectăm. Mi se pare sfâșietor că am ajuns în acest punct.

În UK avortul este acum decriminalizat pe întreaga perioadă a gestației. Oroarea este evidentă: o femeie poate avorta un copil în orice moment, din orice motiv, fără teama de vreo pedeapsă. Acum, Partidul Național Scoțian militează pentru avortul pe criterii de sex. Știm unde am putea ajunge punând în practică o asemenea propunere – în unele culturi băieții sunt preferați fetițelor. S-a întâmplat în India și China, unde dezechilibrul demografic a afectat grav societatea. Este uimitor să le vezi pe așa zisele feministe susținând dezirabilitatea dreptului unei femei la avort, în orice etapă a sarcinii, din orice motiv, chiar dacă acest lucru va însemna că o mulțime de fetițe vor fi sortite pieririi. Atunci când o cultură slăbește, aceasta va fi inevitabil dată la o parte de alte culturi, mai puternice.

Ce va urma? Vom pleda pentru dreptul la mutilarea genitală a fiicelor? Sau pentru dreptul familiilor de a-și arunca fetițele nedorite la groapa de gunoi? Care este diferența dintre avortarea unei fetițe cu câteva săptămâni sau chiar zile înainte de naștere și uciderea ei după ce s-a născut?

În altă ordine de idei, avem acum legea privitoare la moartea asistată. O sumedenie de garanții vitale au fost respinse încă din timpul procesului legislativ, dar asta nu înseamnă că nu continuă să apară tot felul de amendamente noi. Unul dintre acestea, propus de Lord Birt și Lord Pannick propune ca serviciul de sprijin pentru moartea asistată să atribuie pacientului un ghid personal chiar a doua zi după ce un medic i-a explicat că poate opta pentru această alternativă. Iar termenul maxim până la deces ar trebui fie de 18-30 de zile.

Optsprezece zile. Nu este prevăzută nicio perioadă de calmare a pacienților care de obicei se blochează în urma unui diagnostic terminal și… știm cât de inexacte pot fi asemenea diagnostice. Ca să nu mai spun că această perioadă este mult prea scurtă pentru ca medicii să poată decide dacă cineva are nevoie de asistență pentru prevenirea suicidului, sau de sinucidere asistată.

Dar, să fim sinceri: dacă acest proiect de lege va fi adoptat, prevenția suicidului va fi ca și inexistentă. Serviciul Național de Sănătate nu se poate preface că previne sinuciderea, promovând-o și accelerând-o în același timp. Nu se poate angaja să salveze vieți și să vindece oamenii, în timp ce, în paralel, utilizează mecanisme care trimit pacienții la moarte.

Mă impresionează profund bolnavii aflați în faza terminală și care suferă cumplit din cauza durerilor atroce, așa că am încercat să prezint proiectul de lege privitor la moartea asistată cât mai echilibrat cu putință. Totuși, nu pot să nu observ că nu este prevăzută existența unui asemenea ghid personal nici pentru gravide, nici pentru bolnavii de cancer, nici pentru cei care au Parkinson, Alzheimer, intervenții chirurgicale majore, sau orice altceva. Este extraordinar că acest nivel de zel birocratic este rezervat doar celor îndrumați înspre moartea asistată.

Sincer, totul arată ca și cum susținătorii proiectului de lege intenționează să omoare oamenii cât mai repede posibil.

Un alt amendament propune screening-ul pacienților de la Urgențe în vederea descoperirii celor care trebuie să moară rapid. În viitor mă voi gândi bine înainte de a duce pe cineva grav la urgențe. În 2013, mamei mele i-au mai dat de trăit între unul și cinci ani. Astăzi este încă în viață. Imaginați-vă o persoană în vârstă, cu un anumit declin cognitiv, aflată la Urgență din pricina unei suferințe și imaginați-vă că acolo este întrebată dacă dorește asistență pentru a-și pune capăt vieții. Apoi imaginați-vă că totul se termină în 18 zile. Sau, imaginați-vă că a fost dusă acolo de cineva – s-ar putea să nu aflați niciodată că a fost eutanasiată.

Și, de parcă toate astea n-ar fi de-ajuns, iată încă o insultă la adresa sensului și valorii vieții. Calum Worthy, cofondatorul aplicației 2wai, a întrebat pe X: „Ce-ar fi dacă cei dragi pe care i-am pierdut, vor rămâne în continuare în viața noastră?” Se pare că firma intenționează să ofere celor îndoliați un surogat de inteligență artificială al decedaților, prin intermediul unei aplicații.

În prezent, aplicația oferă avatare bazate pe inteligență artificială ale unor personaje fictive și figuri istorice. Marele William Shakespeare este redus la o marionetă digitală, în timp ce 2wai profită de geniul său.

Durerea generată de pierderea unei ființe dragi este o parte inevitabilă a vieții, firească și chiar necesară. Este prețul pe care îl plătim pentru iubire. Este important să o acceptăm, să învățăm să trăim cu ea și, apoi, să reușim să ne reorientăm viața. Doliul este un proces natural și normal, care are rolul de a ne echilibra sufletește – leacul pentru durere este să jelești, și nu să cauți o consolare superficială în lumina albastră și rece a unui simulacru.

Pentru noi, creștinii, cei dragi rămân în continuare în viața noastră și sperăm să îi reîntâlnim cândva, în viața de apoi, fără ajutorul aplicației 2wai. Credința dă sens enigmelor sumbre ale epocii noastre, luminându-ne calea – viața are o valoare inestimabilă dinainte de naștere, până la moarte, și după.

Dar este la fel de adevărat că nu ai nevoie de religie nici pentru a înțelege valoarea incomensurabilă a vieții și nici pentru a recunoaște urmele de neșters pe care le-au lăsat în viața și sufletele noastre toți cei pe care i-am iubit. Mulți umaniști și atei au construit sisteme etice bazate pe demnitatea umană, rațiune, compasiune și valoarea ireductibilă a individului. Poți respinge orice credință într-o viață de apoi, dar totuși să aperi cu înverșunare valoarea vieții și datoria morală a celor vii de a avea grijă unii de alții.

Totuși, oamenii au trecut prin perioade și mai întunecate decât acum. Aztecii smulgeau inimile oamenilor în sacrificii rituale. China comunistă și Uniunea Sovietică au ucis milioane de oameni prin foamete, epurări și lagăre de muncă. Pe vremuri, Marea Britanie executa oamenii, pedepsindu-i astfel pentru furt sau diverse înșelăciuni. În orfelinatele din trecut, moartea era atât de comună încât, în registrele vremii, copiii erau, pur și simplu, numărați la capitolul ”pierderi”. Cărțile de istorie, dar și cele de ficțiune arată că am fost deseori tratați ca simplă materie primă, de care te poți descotorosi atunci când nu-ți mai folosește la nimic.

Nu putem lupta împotriva morții. Murim cu toții. Moartea face parte din viață. Totuși, recunoașterea faptului că moartea este inevitabilă nu înseamnă că trebuie să acceptăm o cultură care ne devalorizează ca ființe unice și irepetabile, care au dreptul inalienabil de a-și trăi viața, atâta câtă le-a fost dată. Alegerea de a reafirma valoarea fiecărei vieți ne aparține, atât la nivel colectiv, cât și la nivel individual. Oamenii nu sunt numere într-o statistică și nici jucării utilizabile de o aplicație pentru telefon.

Respectul pentru viață este un imperativ moral și singura reacție pe care o putem avea la birocrațiile, tehnologiile și ideologiile care tratează oamenii ca fiind de unică folosință.

Trebuie să ne amintim că durerea, suferința și grija sunt măsuri intrinseci ale umanității noastre. A jeli înseamnă a iubi; a-ți păsa înseamnă a insista că viața contează. Fiecare act de atenție, compasiune și apărare a vieții este o rebeliune împotriva cultului morții care ne înconjoară.

Așadar, da, murim. Dar este esențial să trăim cu demnitate, de la naștere până la moarte și dincolo de aceasta. Viața este sacră și trebuie considerată ca atare.

Laura Dodsworth este artistă fotografă, scriitoare și jurnalistă.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici