James Carden

James Carden este fost consilier al Comisiei prezidențiale bilaterale SUA-Rusia din cadrul departamentului de Stat al SUA. În prezent este membru al Consiliului de Administrație al Centrului Simone Weil, precum și editorialist al Asia Times. Articolele și eseurile sale au apărut într-o mare varietate de publicații, printre care The Nation, The American Conservative, Responsible Statecraft, The Spectator, UnHerd, The National Interest, Quartz, Los Angeles Times și American Affairs.

Încercând să scoatem în evidență gradul de periculozitate al actualului război proxy purtat în Ucraina, eu și mulți alții l-am asemănat crizei rachetelor cubaneze din 1962.

Lucru doar parțial adevărat, deoarece puternicele canale de comunicare construite în urma acelei crize nu mai există și, îngrijorător, competența conducerii de la Washigton este acum minimală – ceea ce face ca situația în care ne aflăm să fie chiar mai periculoasă decât era în octombrie 1962.

Putem vorbi, de asemenea, despre o uluitoare lipsă de conștientizare a mizelor implicate, atât în rândurile intelighenției (aia care e), cât și a establishmentului politic american.

Chiar dacă o parte din legenda lui John Fitzgerald Kennedy conține și un strop de imprudență playboy, ceea ce nu poate fi ignorat este că, odată confruntat cu cea mai gravă criză de securitate națională de după cel de-al Doilea Război Mondial, el a fost la înățime, și asta în ciuda sfaturilor potențial catastrofale venite din partea unora dintre consilierii săi politici și militari.

Anxietatea nucleară din octombrie 1962 a dat naștere, aproximativ opt luni mai târziu (10 iunie 1963), celei mai profunde expresii a solidarității umane oferite vreodată de un președinte al Statelor Unite: discursul de deschidere ținut de J. F. Kennedy, la Universitatea Americană.

Este de remarcat că, în acel context, cu o lună mai devreme, decanul editorialiștilor de la Washington, Walter Lippman, îl criticase pe președinte într-un interviu televizat, acuzându-l că este peste măsură de timid și de precaut.

”Este unul dintre băieți”, observa Lippman. ”Una dintre cele două sau trei slăbiciuni ale sale ca lider politic”, a continuat el, ”este aceea că nu vrea să fie nepopular – nicăieri, niciodată, cu nimeni… Și eu cred că un lider trebuie să intre uneori și în lupte din care se poate alege cu nasul însângerat. Or Kennedy nu vrea asta niciodată.”

Dar discursul indică (și poate prea târziu, având în vedere evenimentele din noiembrie), că zilele de bună înțelegere cu Jack Kennedy erau pe sfârșite și că președintele se pregătea să lupte cu elemente ale propriei birocrații de securitate națională, în special din cadrul CIA și al Pentagonului – o confruntare la care înainte vreme se gândise atât de puțin.

(Kennedy și-a descris admirabil dorința de a ”fărâma CIA într-o mie de bucăți și de a o spulbera în vânt.”)

Președintele american le-a spus absolvenților Universității Americane că demonizarea sovieticilor și copierea izolării militarizate, ce fusese consacrată ca politică oficială a SUA după adoptarea de către administrația Harry Truman a Directivei 68 de securitate națională, nu poate fi nici pe departe o soluție. Pentru că miza este pur și simplu prea mare:

” Astăzi, dacă războiul total ar izbucni din nou – indiferent în ce fel – cele două țări ale noastre ar deveni ținta principală. Faptul că tocmai cele două mari puteri se află în cel mai mare pericol de devastare poate părea ironic, dar este adevărat. Tot ceea ce am construit, tot ceea ce am muncit, ar fi distrus în primele 24 de ore.”

Printre altele, cu acest discurs, Kennedy a sperat să impulsioneze negocierile cu sovieticii privind un tratat de interzicere parțială a testelor nucleare. Și, din acest punct de vedere, a avut succes.

Totuși, rezultatele efortului său de a-l umaniza pe ”celălalt”, pe rus, au fost spulberate, din păcate, de-a lungul deceniilor următoare și, nu în ultimul rând, în mod ironic, chiar în anii de după căderea Uniunii Sovietice.

Kennedy și-a exprimat îngrijorarea cu privire la starea de deteriorare a relațiilor dintre cele două superputeri nucleare.

”Suntem și unii și alții” a spus el, ”prinși într-un cerc vicios și periculos, cu suspiciuni dintr-o parte, care generează suspiciuni în cealaltă parte, iar armele noi generează contra-arme.”

Președintele a sugerat, de asemenea, că singura modalitate de a ieși dintr-un astfel de ciclu ar fi reexaminarea atitudinilor ambilor protagoniști ai Războiului Rece.

”Este descurajator să îmi închipui că liderii lor politici cred cu adevărat ceea ce le scriu propagandiștii”, a spus Kennedy, lasând totodată un avertisment pentru poporul american și îndemnându-l ”să nu cadă în aceeași capcană cu sovieticii, să nu vadă doar reprezentarea distorsionată și disperată a celeilalte părți, să nu considere conflictul inevitabil, adaptarea imposibilă și comunicarea redusă la doar un simplu schimb de amenințări.”

”Niciun guvern sau sistem social nu este atât de rău încât oamenii săi să fie considerați lipsiți de valoare.”

Asemenea puncte de vedere ar trebui exprimate și astăzi, la cele mai înalte niveluri – atât la Washington cât și la Moscova.

Ceea ce avem, în schimb, este credința comună în ambele capitale, că estul și vestul sunt separate de un zid al diferențelor de netrecut.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Acest articol se bazează pe o contribuție a autorului la un simpozion pentru aniversarea celebrului discurs al lui JFK din iunie 1963.

Faimosul discurs al președintelui Kennedy, din 10 iunie 1963, de la Universitatea Americană, poate fi urmărit aici.