Jack F.Matlock Jr.

Astăzi ne confruntăm cu o criză între Statele Unite și Rusia, previzibilă, precipitată cu bună știință, dar care poate fi rezolvată cu ușurință doar cu ajutorul bunului simț.

Dar, cum s-a ajuns, oare, până aici?

Am participat la negocierile care au pus capăt Războiului Rece, astfel încât am să vă rog să-mi permiteți ca pentru explicarea prezentului să apelez la trecut.

Ni se spune, în fiecare zi, că războiul din Ucraina ar putea fi iminent. Că trupele ruse se adună la granițe și ar putea ataca oricând. Cetățenii americani sunt sfătuiți să părăsească țara, iar persoanele dependente de staff-ul Ambasadei americane sunt evacuate. Estimp, președintele ucrainian sfătuiește lumea să nu se panicheze, precizând că invazia rusă nu este iminentă. Vladimir Putin a negat că ar avea vreo intenție de a invada Ucraina. Pretenția lui este ca NATO să înceteze să se mai extindă, iar Rusia să primească asigurări că Ucraina și Georgia nu vor fi niciodată cooptate în alianță.

Președintele Biden a refuzat să ofere astfel de asigurări, dar și-a exprimat clar disponibilitatea de a continua să discute chestiuni de importanță strategică în Europa. Între timp, guvernul ucrainean a precizat că nu are intenția de a pune în aplicare acordul încheiat în 2015 pentru reunirea provinciilor din regiunea Donbas, cu un grad mare de autonomie locală – un acord cu Rusia, Franța și Germania, susținut de Statele Unite.

Putea fi evitată această criză?

Pe scurt, da. În 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, mulți observatori și-au imaginat în mod greșit că sunt martori la sfârșitul Războiului Rece, în condițiile în care acesta se terminase, de fapt, cu cel puțin doi ani mai devreme, prin negocieri în interesul tuturor părților. Președintele George H.W. Bush a sperat că Gorbaciov va reuși să mențină majoritatea celor 12 republici non baltice într-o federație voluntară.

În ciuda convingerilor curente, Statele Unite nu au susținut și cu atât mai puțin provocat destrămarea Uniunii Sovietice. Am susținut independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei, iar unul dintre ultimele acte ale Parlamentului sovietic a fost legalizarea revendicării lor de independență. Și – în ciuda temerilor exprimate frecvent- Vladimir Putin nu a amenințat niciodată că va realipi țările baltice sau că va revendica vreunul din teritoriile lor, deși i-a criticat pe aceia care le-au refuzat etnicilor ruși dreptul deplin de cetățenie, un principiu pe care Uniunea Europeană se angajase să îl respecte.

Întrucât cea mai mare pretenție a lui Putin este aceea de a primi o asigurare că NATO nu va mai coopta alți membri, și în special nu Ucraina sau Georgia, este evident că actuala criză ar fi putut fi evitată în lipsa unei extinderi a alianței după încheierea Războiului Rece, sau dacă extinderea s-ar fi produs în armonie cu construirea unei structuri de securitate în Europa care să includă Rusia.

Era această criză previzibilă?

Absolut. Extinderea NATO a fost cea mai profundă gafă strategică făcută de la sfârșitul Războiului Rece. În 1997, când s-a pus problema adăugării mai multor membri NATO, am fost rugat să depun mărturie în fața Comisiei de Relații Externe a Senatului. În observațiile mele introductive am făcut următoarea declarație:

”Consider că recomandarea administrației de a include noi membri în NATO în acest moment este greșită. Dacă ar fi aprobată de Senatul Statelor Unite, ar putea rămâne în istorie drept cea mai profundă gafă strategică făcută de la sfârșitul Rzboiului Rece. Departe de a îmbunătăți securitatea Statelor Unite, a aliaților săi și a națiunilor care doresc să intre în Alianță, ar putea foarte bine să încurajeze un lanț de evenimente care ar putea produce cea mai gravă amenințare la adresa securității acestei națiuni de la prăbușirea Uniunii Sovietice.” Într-adevăr, arsenalele noastre nucleare ar fi putut pune capăt civilizației de pe Pământ.

Dar acesta nu a fost singurul motiv pe care l-am invocat pentru a include, mai degrabă decât pentru a exclude Rusia din securitatea europeană. Așa cum am explicat Comisiei de Relații Externe a Senatului:

”Planul de creștere a numărului de membri NATO nu ține seama de situația internațională reală de după încheierea Războiului Rece și decurge în conformitate cu o logică care a avut sens doar în timpul Războiului Rece. Divizarea Europei s-a încheiat înainte ca cineva să se gândească la cooptarea a noi membri NATO. Nimeni nu amenință cu re-divizarea Europei și, așa stând lucrurile, este absurd să pretindem, așa cum au afirmat unii, că lărgirea NATO este necesară pentru a evita o viitoare divizare a Europei; dacă NATO ar fi să fie principalul instrument de unificare a continentului atunci, logic, singurul mod în care s-ar putea face acest lucru ar fi extinderea până la cuprinderea tuturor țărilor europene. Dar nu acesta pare a fi scopul administrației și, chiar dacă ar fi, modalitatea de atingere a acestui deziderat nu este admiterea progresivă de noi membri, unul câte unul.”

Decizia de a extinde NATO fragmentar a fost o inversare a politicilor americane care au dus la sfârșitul Războiului Rece. Președintele George H.W. Bush proclamase obiectivul unei ”Europe întregi și libere”. Gorbaciov a vorbit despre ”casa noastră comună europeană”, a salutat reprezentanții guvernelor est-europene care și-au dat jos conducătorii comuniști și au ordonat reduceri radicale ale forțelor militare sovietice, explicând că asigurarea securității unei țări presupune securitatea tuturor celorlalte.

Președintele Bush l-a asigurat, de asemenea, pe Gorbaciov, în timpul întâlnirilor de la Malta din decembrie 1989, că dacă țărilor din Europa de Est li se permite să-și aleagă viitoarea orientare prin procese democratice, Statele Unite nu vor ”profita” de acest proces. (În mod evident, ”a profita” însemna aducerea în NATO a unor țări care înainte vreme erau în Pactul de la Varșovia.) În anul următor Gorbaciov a fost asigurat, deși nu printr-un tratat oficial, că, dacă Germania unificată va rămâne în NATO, alianța nu se va mai deplasa înspre est ”nici măcar cu un centimentru mai mult”.

Toate acestea i s-au spus lui Gorbaciov înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice. Ulterior, Federația Rusă avea populația înjumătățită și un establishment militar demoralizat, în totală dezordine. Dacă nu a existat niciun motiv pentru extinderea NATO după ce Uniunea Sovietică a recunoscut și respectat independența țărilor est-europene, Federația Rusă cu atât mai puțin putea fi privită ca o amenințare.

A fost această criză precipitată în mod intenționat?

Din păcate, politicile urmate de președinții G. W. Bush, Barack Obama, Donald Trump și Joe Biden au contribuit, toate, la aducerea noastră în aceast punct.

Cooptarea țărilor est europene în NATO a continuat în timpul administrației George W. Bush, dar acest lucru nu a fost singurul care a stimulat obiecțiile Rusiei. În același timp, Statele Unite au început să se retragă din tratatele de control al armelor care temperaseră, pentru o vreme, cursa irațională și periculoasă a înarmărilor, constituindu-se, totodată, în acordurile de bază pentru încheierea Războiului Rece. Cea mai semnificativă a fost decizia de retragere din tratatul anti-rachete balistice, care fusese temelia seriei de acorduri ce au dus la oprirea temporară a cursei înarmărilor nucleare.

După 11 septembrie, Putin a fost primul lider străin care l-a sunat pe președintele Bush și a oferit sprijin. Și-a respectat cuvântul, facilitând atacul asupra regimului taliban din Afganistan. Era limpede la acea vreme că Putin aspira la un parteneriat de securitate cu Statele Unite, deoarece teroriștii jihadiști vizau și Rusia. Cu toate acestea, Washingtonul a continutat să ignore interesele Rusiei (și, de asemenea, ale aliaților), prin invadarea Irakului, un act de agresiune căruia i s-au opus nu doar Rusia, ci și Franța și Germania.

Deși președintele Obama a promis inițial relații îmbunătățite prin politica sa de ”resetare”, în realitate, guvernul său a continuat să ignore cele mai serioase preocupări ale Rusiei dublându-și nu doar eforturile de a desprinde fostele republici sovietice de influența Rusiei, ci și de a încuraja schimbarea regimului în Rusia însăși. Acțiunile americane din Siria și Ucraina au fost considerate de președintele rus și de majoritatea rușilor drept atacuri indirecte asupra lor.

Și, în ceea ce privește Ucraina, intruziunea SUA în politica sa internă a fost profundă, susținând activ revoluția din 2014 și răsturnarea guvernului ucrainean ales în același an.

Relațiile s-au înrăutățit și mai mult în timpul celui de-al doilea mandat al președintelui Obama, după anexarea Crimeei de către Rusia. Și, desigur, au continuat să se deterioreze în cei patru ani de mandat ai lui Donald Trump. Acuzat că ar fi un pion rus, Trump a adoptat toate măsurile antiruse care i-au trecut prin cap, flatându-l totodată pe Putin ca pe un mare lider.

Poate fi rezolvată această criză doar prin aportul bunului simț?

Da, până la urmă ceea ce cere Putin este eminamente rezonabil. El nu cere ieșirea niciunei țări din NATo și nu amenință pe nimeni. Conform tuturor standardelor de bun simț, interesul SUA constă în promovarea păcii și nu a conflictului. Încercarea de a desprinde Ucraina de sub influența rusă – scopul declarat al celor care au făcut agitație în favoare ”revoluțiilor colorate” – a fost o misiune prostească și periculoasă. Am uitat atât de curând lecția crizei rachetelor din Cuba?

Acum… a spune că aprobarea cererilor lui Putin este în interesul obiectiv al SUA, nu înseamnă că acest lucru va fi și ușor de realizat. Liderii ambelor partide, democrat și republican, au dezvoltat o poziție atât de rusofobă încât va fi nevoie de o mare abilitate politică pentru a naviga în astfel de ape politice perfide și a obține un rezultat rațional.

Președintele Biden a spus clar că Statele Unite nu vor interveni cu propriile trupe dacă Rusia va invada Ucraina. Și atunci, pentru ce să muți trupe în Europa de Est? Doar pentru a le demonstra șoimilor din Congres că ai rămas ferm pe poziții?

Poate că negocierile ulterioare dintre Washington și Kremlin vor izbuti să atenueze preocupările Rusiei, dezamorsând criza. Și poate că, după aceea, Congresul va începe să se preocupe de problemele tot mai mari pe care le avem acasă, în loc să le agraveze.

Sau, așa s-ar putea spera…

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici.

Accesul la ziarul nostru este liber, dar dacă ți-a plăcut articolul, poți să faci cinste cu o cafea aici!