Nu îmi pasă de pietrele ce mi se aruncă, îmi pasă de piatra ce se va așeza peste mormântul meu.” (Ionel Brătianu)

Domnule Goga! Pân-acum eu am fost în dușmanie atât cu fratele d-tale, Octavian, cât și cu d-ta. Sunt hotărât să mă împac cu dvs., dar cu o condițiune și anume: să punem toți umărul, ca să ajungem noi să guvernăm pe țiganii ăștia de regățeni.” (Vaida-Voievod către Eugen-Iosif Goga)

Încă din 1902, când Ionel Brătianu deținea interimatul Ministerului de Externe, iar fratele său, Vintilă, acumula experiența bancară, Ambasadorul Austriei în România transmitea la Viena: ”Amândoi frații Brătianu sunt niște naționaliști declarați care au ca țel unirea tuturor românilor”.

Este important să privim cu atenție activitatea acestor oameni, împreună cu aceea a aliaților și a adversarilor lor politici, ca să înțelegem că, pe de o parte, Marea Unire din 1918 nu a fost întâmplătoare, rezultatul unor conjuncturi favorabile sau al deciziei unor Mari Puteri binevoitoare, ci rezultatul unei lungi activități politice, organizatorice, culturale și informative duse de intelectualitatea și burghezia română din Transilvania și Banat, susținută în forme multiple de organizații naționaliste din Vechiul Regat.

În vol. 2 al cărții sale, Istoria loviturilor de stat din România, istoricul Alex Mihai Stoenescu explică amănunțit implicările formidabilului Eugeniu Carada în structurarea rezistenței românești din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria, revelând, totodată, felul în care proiectul unității naționale a fost preluat de Partidul Național Liberal, ca parte a doctrinei sale politice, și de familia Brătianu, ca misiune personală.

Astfel, legăturile Vechiului Regat cu românii din Transilvania au cunoscut cele mai diverse forme, ca parte a unui program bine gândit și pus în aplicare pe ambii versanți ai munților încă de pe timpul lui Ion C.Brătianu și a mitropolitului Andrei al Românilor (Anastasiu ”Andrei” Șaguna), legătura secretă fiind continuată de înțelegerea dintre Ionel I.C.Brătianu și mitropolitul Miron Cristea.

În ianuarie 1869 s-a constituit, la Timișoara, Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria. În februarie, același an, a fost creat Partidul Național Român.

Ulterior, în mai 1881, Conferința cercurilor electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, a stabilit fuziunea celor două partide, în urma căreia a rezultat Partidul Național al Românilor din Ungaria și Transilvania.

Tot de la Alex Stoenescu aflăm că, în interiorul Partidului Național Român, sprijinit și finațat decenii la rând din Vechiul Regat, au existat, încă din primele luni care au urmat Marii Uniri, facțiuni care s-au stâns în jurul celor trei lideri: Alexandru Vaida Voievod, Octavian Goga și Iuliu Maniu.

În ciuda faptului că înțelegerile cu partidul Brătienilor preconizau o fuziune care ar fi trebuit să aibă loc îndată după realizarea unității naționale, Iuliu Maniu s-a răzgândit pe drum și, mizând pe sentimentul regionalist al adepților săi, a pornit o bătălie tenace pentru supraviețuirea partidului transilvănean.

Este greu de spus cât din atitudinea unor corifei ardeleni din perioada imediat următoare desăvârșirii Marii Uniri se datora arivismului, setei de putere, calculului politic și/sau urmării minuțioase a unor tocmeli mai vechi cu diversele oficine de spionaj ale Puterilor Centrale.

România o luase pe un drum ”periculos”, izbutind să-și dubleze suprafața și numărul de locuitori, manifesta pretenții de independență și cerea să fie tratată pe picior de egalitate cu statele mari și puternice ale lumii.

Eugeniu Carada, autorul – alături de C.A Rosetti – al Constituției din 1866 și, ulterior, eminența cenușie a Brătienilor, se dedicase, din această poziție, ideii grandioase de transformare a României în Mare Putere, care să controleze zona din punct de vedere politic, conform unui plan de înrudire a familiei domnitoare din țara noastră cu suveranii balcanici, devenind, totodată, și Centru spiritual al regiunii (Bizanț după Bizanț). Faptul că, la un moment dat, Regina Maria a fost supranumită ”soacra Balcanilor” spune multe despre cât de în serios fusese luat acest proiect, chiar și după dispariția celui ce-l pusese la cale. Numai că România era o miză geostrategică de extremă importanță și, totodată, o pradă mult prea suculentă pentru a fi lăsată de capul ei.

I.G. Duca povestește că, în primul Parlament al României Mari, atât Vaida-Voievod cât și Maniu n-au pregetat să-și dezvăluie, fără înconjur, ”gândurile ascunse de preeminență, de regionalism și de dispreț pentru tot ce este regățean”, și asta în ciuda faptului că ”la Paris Vaida avusese cu Brătianu foarte cordiale legături”.

Conform chiar mărturisirii deputaților ardeleni, aceștia primiseră ordin formal ca, la lucrările Parlamentului, ”să păstreze o atitudine de dușmănoasă indiferență” față de Brătianu, ”acoperind, în schimb, cu aplauzele lor entuziaste” cuvântărilor filogermanului Marghiloman. (După unele surse, mai recente, Marghiloman fusese, se pare, recrutat de serviciile de spionaj austro-ungare, care i-au speculat cartoforia. Austriecii i-ar fi plătit datoriile – își gajase herghelia de la Buzău – și astfel, a devenit omul lor.1 Cert este însă ceea ce se știa demult, și anume că Marghiloman figura în celebra Listă a lui Gunther cu aproape două milioane de franci.)

De altminteri, își continuă Duca însemnările, sentimentele adânci ale aleșilor Ardealului ne-au fost dezvăluite deplin de Vaida când, răspunzând în calitatea sa de Prim Ministru oratorilor care se perindaseră la tribună cu prilejul dezbaterilor, a spus, categoric […] că ne-am făcut o iluzie dacă ne-am închipuit că până la război am fost un stat liber […] căci, la urma urmei, suveranitatea noastră nu a fost deplină în trecut – că situația lăsată de nemți a fost mai bună decât cea lăsată de liberali – adică chiar Mackensen a fost pentru țară o mai mică nenorocire decât regimul Brătianu. […] Brătianu, care știa să tacă, dar care uneori știa să nu uite, a înregistrat ofensa cu o durere sufletească atât de vie, încât din acea clipă între el și ardelenii din Partidul Național legătura lăuntrică a fost pentru totdeauna ruptă, și convingerea mea adâncă este că în acea zi Vaida a distrus guvernarea lui, osândindu-și partidul la o opoziție de zece ani. […] Dar ostilitatea ardelenilor nu era numai verbală, ea se manifesta pe toate planurile. La injoncțiunile Aliaților de a semna tratatul de la Saint Germain, generalul Văitoianu, după sfaturile noastre, rezistase până la capăt. Abia venit la putere însă, Vaida, uitând atitudinea lui de la Paris, declarațiile făcute de atâta vreme, asigurările lor din Consiliul de la Sinaia, se grăbi nu numai să iscălească, dar să se laude urbi et orbi cu politica lui și a prietenilor săi, criticând pe Brătianu, care deodată devenise pentru ei un încăpățânat și un neînțelegător. De altfel, șarpele ambițiunilor internaționale îl mușcase pe Vaida, se vedea deja un mare personagiu pe scena lumii, reparând acolo spre gloria românismului greșelile lui Brătianu. Îndată după sfârșitul marilor dezbateri parlamentare a plecat la Paris și la Londra. Deși nu cunoștea chestiile, deși Trifu de la Externe trebuia să îl inițieze în cele mai elementare amănunte și să-i slujească de inspirator, în megalomana lui naivitate ataca toate chestiile, până și recunoașterea Sovietelor, și era convins că el ne-a adus Basarabia și că i-a redat României prestigiul compromis de Brătianu.”

I.G. Duca dă și o serie de exemple ilustrative de incapacitate crasă a guvernului Vaida-Voievod, printre care și intenția de a trece de urgență prin Cameră ”o lege prin care limitau numărul de odăi de care chiriașii sau proprietarii puteau dispune și-i obligau să cedeze restul cu prețuri reduse celor ce vor voi să se instaleze în locuințele lor. Un fel de sistem asemănător aceluia ce se practica în Rusia de la întronarea bolșevismului.”

Ideea unei încoronări prin care să se sărbătorească nașterea simbolică a României Mari se răspândise la scurt timp după încheierea tratatelor de pace dar, deoarece situația economică a țării era foarte proastă, momentul s-a tot amânat până în 1922 când, după revenirea lui Brătianu la putere, Regele, conștient de faptul că el era omul căruia i se datora România Mare, a fost de acord să fie încoronat sub administrația sa.

Conform ardeleanului Ioan Rusu Abrudeanu, un alt ardelean, legendarul ”fiu al Blajului”, Ioan Bianu, membru titular al Academiei Române și directorul Bibliotecii acesteia, ”temându-se de o greșeală fatală”, a plecat în septembrie 1922 la Cluj, pentru a încerca ”să-l aducă la simțul realității” pe Iuliu Maniu, lămurindu-l să participe, împreună cu ceilalți fruntași ”uniți” de la conducerea Partidului Național, la serbările Încoronării de la Alba Iulia. Fără niciun succes, însă, și astfel ”s-a ajuns la rușinea de a vedea Partidul Național Român, care fusese reprezintat la încoronarea beciznicului Rege al Ungariei Carol IV, de la Budapesta (30 decembrie 1916), prin dl. Teodor Mihali, actualul primar al Clujului, strălucind prin absența sa de la solemnitatea neuitată a încoronării marelui Rege Ferdinand și a Reginei Maria, ca Suverani ai României Mari, solemnitate atât de rară și de simbolică în istoria unui popor, văzând în același timp cum, după inspirația canonicilor de la Blaj, toți membrii episcopatului român ”unit” au preferat să stea, ca niște curci plouate, pe o estradă de afară, în loc să asiste la impozantul serviciu divin din Catedrala Încoronării.”

De altfel, Biserica Catolică refuzase să permită chiar și Regelui Ferdinand să fie încoronat într-o biserică românească, de către un preot ortodox român. ”Îmi este foarte greu să mă pun în situația unui catolic”, scria Regina Maria. ”Pentru că sunt o luptătoare, aș dori, desigur, să le dau cu religia lor peste nas și imediat să trec la ortodoxism.” O va face câțiva ani mai târziu, la 26 martie 1926, de Bunavestire.

Poziția adoptată de Biserica Greco-catolică la Încoronare a fost aspru criticată de Nicolae Iorga, și el opozant al PNL, dar înțelegând marea semnificație națională a evenimentului. De altfel, au fost prezenți și delegatul Patriarhiei Ecumenice la Constantinopol, și episcopul sas Teutsch, cel armean, rabinul șef Niemirower, și până și muftiul mahomedanilor…

Și Biserica Unită? – se întreba Nicolae Iorga – Biserica Blajului, care timp de două veacuri întregi a luptat pentru izbăvirea Neamului din robia a cărei sfărâmare se serbează aci? Ea, care prin scriitorii ei profeți a ținut înaintea Nației stâlpul de foc prin care s-a îndreptat în cursul lungei ei rătăciri prin pustie? Această Biserică a cării legături însăși cu Vechea Romă a avut o singură îndreptățire: învierea amintirilor romane și întărirea noastră națională prin aceste amintiri? Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru Neam, a lui Samuil Clain, a lui Gheorghe Șincai și a lui Petru Maior, chiar și Șuluț, frate în 1848 cu ortodoxul Șaguna, stă după ușă, înțelegeți: alături de Nunțiul [reprezentantul Papalității], un prieten, desigur, dar căruia n-avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naționale, și alături de episcopul maghiar Majlath și cu clericii lui. Afară, în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu ortodoxia care, religia atâtor milioane în România Unită, cutează a fi și a voi să rămână Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă… […] Dar cum nu s-a găsit unul care să frângă pe genunchi o cârjă care nu s-ar putea păstra fără a jigni Rege și Popor în momentul supremei concentrări naționale? Mult va apăsa asupra Bisericei Unite amintirea acestei neiertate greșeli care tinde a o izola în inima Neamului nostru care este una singură. O astfel de atitudine, când nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage și sancțiuni. Căci niciun stat n-are datoria de a susține o Biserică în stare să-și ia în asemenea chestiuni directive de aiurea.”

După ore de consultare cu Ferdinand și cu Prințul Știrbey, Maria a propus ca Regele să fie încoronat în afara bisericii, ”sub pretextul că solemnitatea trebuie să aibă loc în fața întregului popor”. ”Nimeni”, spunea Maria, ”nu trebuie să știe adevăratul motiv”. Când Regele a fost de acord să-și pună singur coroana pe cap (după modelul lui Napoleon), sub cerul liber, Regina a simțit că transformase cele mai spinoase probleme într-un eveniment magnific.

Deoarece în Alba Iulia nu exista un hotel corespunzător, Regina s-a îmbrăcat pentru ceremonie în trenul regal. Oaspeții precedau perechea regală într-un alai oficial spre Biserică, unde a avut loc o liturghie înainte ca participanții să iasă pentru ceremonia publică. Condusă de mitropolit și de episcopi în veșmintele ritului oriental, Ferdinand în catifea roșie și hermină, Maria în aur și bijuterii, procesiunea a înaintat spre o platformă ridicată în centrul pieței publice.

Regele și Regina au pășit pe o estradă acoperită cu covoare în culori vii, sub un baldachin imens de ciucuri, suținuti de șase lăncii enorme. Pe umerii lui Ferdinand s-a pus o mantie de purpură regală, iar pe umerii Mariei una de aur. Regele a ținut o scurtă cuvântare, a luat coroana de oțel a lui Carol I și s-a încoronat. Regina a îngenuncheat înaintea lui. El i-a pus pe cap coroana de aur, s-a aplecat să o ridice și a îmbrățișat-o în fața unei mulțimi de peste 300000 de țărani ardeleni. Tunurile trăgeau, clopotele răsunau, fanfarele militare cântau imnul național, iar oamenii aclamau.

Ulterior, când Martha Bibescu, care nu putuse participa la încoronare, a rugat-o pe Maria să descrie desfășurarea acesteia, imaginea prezentată de Regină era plină de umor și autoironie. Ea i-a explicat ce purta ea, ce purta ”bietul Nando” și cum a trebuit să îngenuncheze în fața lui pentru a primi coroana. ”Închipuie-ți”, a spus ea râzând, ”eu, eu să îngenunchez în fața lui!” Ferdinand a recunoscut absurditatea situației. ”Într-adevăr, a fost un moment foarte dureros”, a spus blândul Rege.

Va urma

Bibliografie: Ioan Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului față de sufletul VechiuluiRegat; România și Războiul Mondial; Hannah Pakula, Ultima romantică. Biografia Reginei Maria; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România; I.G. Duca, Amintiri politice, vol. 3; Petre Țurlea, Români și unguri, vol. 1.

 Citește și Un cartuș de dinamită așezat la temelia statului reîntregit (VII)