Neperturbat de războiul cu Iranul, președintele Trump a vorbit încă o dată, pe 3 martie, despre Cuba, avertizând că țara își trăiește ”ultimele ei momente”. Pentru ca a doua zi să revină:

”Poate fi o anexare amiabilă. Sau poate că nu. N-ar mai conta, pentru că ei sunt, cum se spune, pe jantă”. (Ceea ce echivalează cu a admite că SUA au provocat un dezastru umanitar în Cuba.)

Retorica lui Trump a continuat să se intensifice. Pe 17 martie, el a declarat:

„Chiar cred că voi avea onoarea de a lua Cuba. De a lua Cuba. Adică, fie că o eliberez, fie că o iau. Cred că pot face orice vreau cu ea. În acest moment, este o națiune foarte slăbită.”

Se pare că administrația Trump urmează o politică de înlăturare a lui Miguel Díaz-Canel, dar vrea să mențină același guvern. Cubei i s-a transmis că SUA nu pot negocia niciun acord pe durata mandatului președintelui actual.

Statele Unite au izolat complet Cuba. Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite a declarat că este „extrem de îngrijorat de situația umanitară din Cuba”, avertizând că, dacă SUA nu își vor slăbi strânsoarea, aceasta „se va înrăutăți, până când țara va intra în colaps”.

Administrația Trump a tăiat cordonul ombilical energetic al Cubei:

GATA CU PETROLUL SAU BANII PENTRU CUBA – ZERO!”, a anunțat el. Le sugerez cu tărie să facă o înțelegere, ÎNAINTE DE A FI PREA TARZIU”.

Odată cu acea amenințare, Trump a declarat „stare de urgență națională” și a semnat un ordin executiv prin care impune tarife vamale oricărei țări care trimite petrol în Cuba. ”Acum va fi o blocadă adevărată. Nu mai intră nimic. Nu mai vine petrol”, a comunicat echipei sale însărcinatul cu afaceri al Ambasadei SUA la Havana. Cu excepția unor resurse limitate dinspre Mexic și a promisiunii unui sprijin minor din partea Canadei, nu mai intră nimic.

”Nu au petrol, nu au bani, nu există absolut nimic”, s-a lăudat Trump.

În Cuba nu mai există suficient petrol pentru mașini, pentru generatoare, sau pentru încălzirea apei. Nu mai există suficientă electricitate pentru a aprinde becurile, odată cu lăsarea serii. Cursurile au fost suspendate în multe școli, iar spitalele și-au redus serviciile. Turismul, sursa vitală a economiei cubaneze, e secătuit. Cuba a anunțat că liniile aeriene internaționale nu mai pot realimenta acolo din cauza lipsei de combustibil. Luni, o „deconectare totală” a provocat o pană de curent în întreaga țară.

Embargoul american a scăpat însă, întrucâtva, de sub control, după ce liderii vecini din Caraibe și-au exprimat îngrijorarea față de suferința cubanezilor, SUA au cedat puțin și spun acum că vor relaxa unele restricții și vor permite intrarea unei cantități de petrol venezuelean în Cuba.

Există trei mituri, foarte rezistente în timp, care stau la baza embargoului american asupra Cubei și care trebuie acum spulberate: 1) ostilitatea față de Fidel Castro și Cuba este mai veche decât cea prezentată în versiunea oficială, 2) această ostilitate nu a avut niciodată legătură cu comunismul și 3) intenția embargoului a fost întotdeauna înfometarea poporului cubanez.

Ostilitatea față de Cuba precede cronologia oficială cu doi ani și cu o întreagă administrație. Deși embargoul, Invazia din Golful Porcilor și Operațiunea Mongoose — axată pe eliminarea lui Castro — sunt toate atribuite lui Kennedy, acestea trebuie trecute, de fapt, în contul politicii externe a lui Eisenhower.

Deși Kennedy a fost cel care a udat sămânța ce avea să izoleze Cuba, aceasta fusese plantată cu doi ani mai devreme de către Eisenhower, care, la 25 ianuarie 1960, sugerase ca Marina SUA să pună Cuba în „carantină”. Opt luni mai târziu, el a interzis toate exporturile americane către Cuba, cu excepția alimentelor și a medicamentelor. Lui Kennedy i-a revenit sarcina de a implementa embargoul total, iar lui Johnson cea de a include și alimentele și medicamentele. În versiunea oficială, embargoul îi este atribuit lui Kennedy, dar originile sale sunt, așa cum spuneam, mai vechi. Castro a răsturnat dictatura lui Batista la 1 ianuarie 1959. A depus jurământul ca prim-ministru la 16 februarie 1959. Iar în ianuarie, anul următor, Eisenhower a propus, deja, embargoul.

Asemenea embargoului, numele lui Kennedy și evenimentele din Golful Porcilor sunt indisolubil legate în discursul oficial. Totuși, și acest demers își are rădăcinile în mandatul lui Eisenhower. Chiar de la debut, imediat după succesul revoluției, CIA l-a desemnat pe operativul Jake Esterline (implicat anterior în puciul împotriva lui Jacobo Árbenz din Guatemala) să elaboreze planul de invazie. Documentul CIA pentru atacarea Cubei poartă data de 6 decembrie 1960. Ceremonia de învestire a lui Kennedy urma să aibă loc abia patruzeci și cinci de zile mai târziu.

Condamnarea la moarte a lui Castro a fost pecetluită la Washington cu mult înainte de data înregistrată în discursul oficial. Conform expertului în istoria CIA, John Prados, Eisenhower a aprobat încă din octombrie 1959 „măsurile” care au generat „războiul secret” — un plan ce presupunea formarea liderilor opoziției cubaneze și susținerea incursiunilor armate ale exilaților de pe teritoriul american. La 17 martie 1960, Eisenhower autorizase deja o operațiune acoperită vizându-l pe Castro.

Dar decizia de a-l asasina pe Castro este și mai veche. Potrivit lui William LeoGrande și Peter Kornblum în cartea lor, Back Channel to Cuba, „oficiali cheie din administrația Eisenhower ajunseseră la… decizia explicită de eliminare a lui” până în vara lui 1959, la doar câteva luni după ce-a venit la putere. Aceasta era deja politica secretă oficială a SUA încă din luna octombrie. Conform acelorași autori, pe 5 noiembrie, planul a fost aprobat de Eisenhower. Pe 11 decembrie 1959, potrivit expertului CIA Tim Weiner, Allen Dulles – directorul CIA sub Eisenhower – a dat undă verde pentru „suprimarea” lui Castro. Dulles a schimbat ulterior termenul „suprimare” cu „înlăturare din Cuba”. Stephen Kinzer relatează că pe 13 mai 1960, după ce a fost informat de către Dulles, Eisenhower a dat ordin ca liderul cubanez să fie „lichidat”.

Toate aceste evenimente preced cronologia oficială și momentul în care Kennedy a dat undă verde Operațiunii Mongoose. Sub tutela lui Robert Kennedy și sub comanda operativă a notoriului Edward Lansdale de la CIA, asasinarea lui Castro a fost transformată în „obiectivul suprem al Administrației SUA”. Robert Kennedy a subliniat în fața echipei că „orice altceva pălește în importanță – nu se va face economie de timp, fonduri, efort sau personal”.

Al doilea mit este acela că ostilitatea față de Cuba s-a născut din necesitatea de a ține comunismul departe de această emisferă. Însă SUA i-au fost ostile lui Castro dinainte ca el să fi fost comunist. Când l-au luat Statele Unite în colimator, el nu era încă aliat al Uniunii Sovietice, iar programul său de reforme sociale nu era nici radical, nici comunist. În lucrarea America, América: A New History of the New World, Greg Grandin consemnează că CIA numea agenda lui Castro drept ”fondul comun de idei reformiste latino-americane” (reforma agrară, locuințele, asistența medicală, educația, controlul asupra resurselor naturale și suveranitatea națională).

În perioada de început a revoluției, Castro a urmărit stabilirea unor raporturi de prietenie cu Washingtonul. Animozitatea Statelor Unite nu viza ideologia comunistă din imediata lor vecinătate, ci emergența unui model socio-economic alternativ, capabil să devină un pol de atracție pentru restul statelor din regiune.

În scopul menținerii hegemoniei regionale, Statele Unite au anihilat orice alternativă viabilă ce ar fi putut incita alte state să emuleze „cutezanța triumfătoare” a Cubei, cum o numise Noam Chomsky. Modelul de care Washingtonul se temea cel mai mult era acela al naționalizării resurselor și pământurilor, de către un lider capabil să determine redirecționarea profiturilor dinspre puterile străine către populația locală. Tocmai aceste politici suveraniste și reforme agrare l-au plasat pe Castro în colimatorul Statelor Unite.

Castro a naționalizat pământul, redistribuindu-l de la marile ferme — inclusiv cele deținute de americani — către cubanezii care aveau nevoie de el. Grandin afirmă că, atunci când marile companii petroliere americane au refuzat să proceseze țițeiul trimis Cubei de către Uniunea Sovietică, Castro le-a naționalizat și rafinăriile.

Problema cu Castro nu era comunismul, ci modelul său de guvernare care oferea o alternativă atractivă la modelul american și la hegemonia SUA. Conform documentelor interne ale Departamentului de Stat referitoare la Arbenz și Guatemala, emise cu cinci ani în urmă, temerea principală era „exemplul contagios de independență față de SUA pe care Guatemala l-ar putea oferi mișcărilor naționaliste din America Latină”, precum și riscul ca acest model să se extindă prin intermediul „naționalismului și al reformelor sociale”. Din acest motiv, Eisenhower și-a definit embargoul drept o „carantină”.

Castro a îngrijorat SUA încă de la început. Observându-l după revoluție, dar înainte să fi depus măcar jurământul ca lider, Grandin consemnează avertismentul agentului CIA Esterline — cel care urma să se ocupe curând de Golful Porcilor — conform căruia Castro era „ceva diferit, ceva mult mai impresionant”. El spunea că ” venirea lui Castro la putere a produs, în întreaga Americă Latină, o recție în lanț, și îl descria ca pe „o forță nouă și redutabilă… care acționează în această emisferă”.

Comunistă sau nu, alternativa contagioasă trebuia ștearsă de pe hartă. Și, privind în urmă, embargoul menit să o elimine a avut întotdeauna ca intenție deliberată înfometarea poporului cubanez. Acesta este cel de-al treilea adevăr.

Atunci când Eisenhower a înaintat propunerea de carantină a Cubei, și-a însușit această strategie afirmând că: „Dacă vor suferi de foame, îl vor mătura pe Castro”. Detaliind mecanismul sancțiunilor, asistentul secretarului de stat pentru America Latină din administrația Eisenhower a precizat, după cum notează Grandin, că acestea vizau diminuarea „veniturilor reale, pentru a genera foamete, disperare și debarcarea guvernului”. Embargoul a constituit o politică premeditată de a forța schimbarea de regim prin privare de hrană. Această logică subzistă și astăzi. Pe 16 februarie, Trump a declarat presei că Cuba „trebuie neapărat să accepte un acord, fiindcă situația de acolo constituie o veritabilă amenințare umanitară”.

Versiunea oficială americană cu privire la politica sa față de Cuba este un mit. Pentru a transforma acest discurs din mitologie în istorie, astfel încât deciziile politice să poată fi luate în mod responsabil, trebuie spuse aceste trei adevăruri: ostilitatea americană față de Cuba durează de mai mult timp decât se crede în mod obișnuit, acea ostilitate nu a avut niciodată legătură cu comunismul, iar intenția embargoului a fost întotdeauna provocarea unei schimbări de regim prin înfometarea poporului cubanez.

Ted Snider este un editorialist permanent care scrie despre politica externă și istoria SUA la Antiwar.com și The Libertarian Institute. De asemenea, contribuie frecvent la Responsible Statecraft și The American Conservative, precum și la alte publicații.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici