1000 de ani de picturăpână la Baroc

Se cunosc puține lucruri despre pictura lumii antice. Frescele din Pompei și încăcâteva descoperiri similare ne dau o imagine a ceea ce a reprezentat fresca, dar mai ales mozaicul în antichitatea greco-romană. Sculptura și arhitectura ne dau însăimaginea măreției artei antice, care la peste 1000 de ani va constituimodelulRenașterii.

Din secolul IV și până în secolul XIV arta bizantină a fost singurulcurent” artistic. Imaginile și reprezentările create în picturi și clădiri aveau un caracterdestul de omogen în tot imperiul bizantin. Abstractizarea, simbolistica eraucaracteristicile dominante. Pentru artiștii bizantini, cel mai important lucru a fost reprezinte idei abstracte și, în multe cazuri, idei care mergeau împotrivaprincipiilor realismului. Această schimbare de idei a avut loc la sfârșitul veaculuiantic și a influențat profund mediul artistic al Imperiului Bizantin.

Cu toate acestea la începutul secolului al XI-lea, apar o serie de diferende întreImperiul Bizantin și Roma, fapt care a provocat o schimbare a tendinței artistice a vremii. Multe dintre marile orașe italiene au început devină centre comercialecruciale în Europa, ceea ce le-a făcut locuri foarte atractive de locuit. Mulți artiștiau părăsit Constantinopolul pentru a se muta în orașe precum Veneția. Acolo, s-au combinat cu idei locale și au lansat o nouă mișcare, care ulterior a început fie denumită „Proto-Renaștere”. Aceasta a fost prima etapă a artei renascentiste, care a început tocmai în Italia. Figurile pictate erau încă foarte stilizate, dar se simțeaunenaturale și chiar abstracte. Acest lucru s-ar fi putut datora unei scăderi a standardelor realiste ale perioadei. În fapt vorbim despre o schimbare a stilului de artă care fusese menținut timp de câteva secole.

Italia este promotoarea acestui nou stil, acestei deschideri. Doi mari maeștri ai sfârșitului de secol XIII, Cimabue și Duccio, sunt recunoscuți drept fondatori ai realismului vizual în pictură, curent care a reprezentat principala tendință a artei europene până târziu, în secolul XX. Altarele pictate de cei doi care s-au păstrat și care au devenit faimoase, o reprezintă pe Madonna (Sfânta Fecioară Maria) alături de Pruncul Sfânt. Cimabue și Duccio au fost repede depășiți de un artist care era cu doar câțiva ani mai tânăr ca ei. Pictorul Giotto di Bondone (12671337), primul reprezentant al marilor maeștri florentini, a devenit faimos chiar în timpul vieții sale și a avut o carieră strălucită. Cu toate că activitatea sa se situa cu mult înaintea vremurilor sale, multe din inovațiile lui nu au fost preluate și utilizate de alți artiști, vreme de un secol sau chiar mai mult. Personajele create de el sunt robuste și par a fi perfect ancorate în fundalul pe care erau pictate. Cu toate acestea, ele par capabile să se miște și chiar să existe, în ciuda unui fundal natural sau arhitectural care creează un spațiu ce exprimă o anumită adâncime. Acest talent a reprezentat marea lui abilitate, abilitate care a făcut din Giotto un mare pictor dramatic. Despre Giotto, „primul pictor italian” , am mai vorbit.

Giotto – Punerea în mormânt

În aceeași perioadă s-a dezvoltat Pictura gotică, care s-a dezvoltat din secolul al XII-lea până în secolul al XVI-lea. Caracteristic pentru pictura gotică este răspândirea ei atât sub forma tablourilor pe lemn și pe zid (fresce), cât și sub forma vitraliilor, care au constituit o noutate față pe pictura romanică.

Spre deosebire de arhitectură, sau sculptură mult mai accentuate în schimbare, pictura va înregistra un ritm mult mai lent al introducerii elementelor de noutate. Ea are de luptat cu tradițiile gotice și mai ales bizantine, mult mai puternice șidificil de înlocuit.

A urmat însă perioada Renașterii. Renașterea este considerată o culme a artei universale: Rafael, Leonardo, Michelangelo.

Wikipedia arata că : Renașterea italiană a fost o perioadă de schimbări și realizări culturale majore care a început în Italia în secolul al XIV-lea și a durat până în secolul al XVII-lea marcând tranziția între perioada Medievală și Modernitate. Cuvântul francez renaissance (Rinascimento în italiană) înseamnă „renaștere” și definește perioada ca fiind o manifestare de interes pentru cultura antichității clasice de către umaniștii Renașterii. Autorul renascentist Giorgio Vasari a folosit termenul „Renaștere” în cartea sa ” Viețile celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitei”.

1.Mona Lisa de Leonardo Da Vinci 2. Florența 3.Palatul Dogilor din Veneția 4.Crearea lui Adam, de Michelangelo 5.Cesare Borgia 6.Bazilica Sfântul Petru din Roma 7.Cristofor Columb 8.Galileo Galilei

Sfânta Familie – Rafael

Sfânta Familie – Michelangelo

 

Mulți artiști și-au pus întrebarea: Ce puteai să mai creezi după acestecapodopere ? Perfecțiunea clasică fusese atinsă. Sunt multe nume de artiști ai Renașterii pe care nu i-am amintit. O vom face probabil în viitor. Vreau să mai remarc însa că Renașterea s-a propagat foarte repede în toata Europa și în mod special în lumea flamandă. Vă aduceți aminte ? Durer cu Sărbătoarea cununilor de trandafiri ? Dar întrebarea rămâne . Ce puteai să aduci nou în pictură ? În acestcontext a apărut Barocul.

Nu dorim să limităm apariția Barocului numai la considerente de ordin estetic. Împrejurările care favorizează nașterea și propagarea caracterelor artei baroce, adică cele care au contribuit la transformarea stilului Renașterii, pentru a-l face săalunece la cel prin care se definește barocul, aparțin la trei categorii deosebite. Unele sunt de ordin istoric, altele de ordin psihologic, cele de-al treilea de ordin estetic.

Wikipedia arată că în prima jumătate a sec. XVI asistăm la unul din aceleevenimente făcute să schimbe cursul istoriei, să modifice criteriile morale șireligioase ale oamenilor. Acest eveniment este Reforma. Consecințele răspândiriiei sunt imense, în toate domeniile . Știm că una din cauzele care o provocase fuseseacea păgânizare a oamenilor, însită de o relaxare a moravurilor și de o slăbire a principiilor credinței . Ambele aceste rele erau datorate ideilor umaniștilor, dar șiconcepțiilor artistice ale Renașterii, din ce în ce mai răspândită în clasele culte ale Europei. Dușmanii catolicismului imputau cu vehemență clerului înalt, în cuvântăriși pamflete, senzualitatea și desfrâul în care acesta trăia.

A apărut acea mișcare cunoscută în istorie sub numele de Contrareformă. Este răspunsul autorităților papale la atacurile și la amenințările oamenilor Reformei. Printre ele, acuzarea de imoralitate și de senzualitate păgână era cea mai des auzitași poate cea mai justificată. Era cauza pentru care unul din principalele rezultate ale conciliului a fost redactarea măsurilor prin care să se purifice biserica, ceea ce a dus fatal la o simplificare și la o îngrădire a artei, la o moralizare a ei în subiect șiintenții, asemănătoare rigorilor artei bizantine. Se imputa artiștilor și clienților lor, aparținând lumii religioase, introducerea unei idolatrii păgâne, inadmisibile, înlocașul lui Dumnezeu, a unui desfrâu. Modestia și severitatea concepției se cuvinesă înlocuiască libertatea abuzivă care domnise până atunci în casa Domnului. Astfel, în operele de artă și, în general, regulile ordinului iezuiților, ieșit ca o consecință din conciliul de la Trenta, influențează în același sens arta vremii. Pentru împodobirea bisericilor lor se face apel la cei mai mari aritiști. Stiluliezuit va fi una din formele curente ale artei Barocului.

Acestea sunt cauzele de ordin istoric și psihologic care provoacă nașterea stiluluiBaroc. Cauza de ordin estetic este în legătură cu un fenomen observat atunci cândstilurile intră în declin și se caracterizează printr-o lipsă de măsură și de armonie, printr-un dezechilibru, prin manierismul care apare, în mod fatal, în perioada finalăa stilurilor, fenomenul acesta observat și studiat este admis de mai toți istoricii de artă. În acest sens s-a putut vorbi de un baroc al artei clasice grecești, în epocaalexandrină, cum s-a vorbit de un baroc al goticului. Era natural deci ca dupăformele armonioase ale Renașterii, să asistăm la transformarea lor în elementeleexagerate și pletorice de care se va servi adesea Barocul.

Barocul se naște în Italia, ceea ce este cu totul natural, din pricina înfloririi la care ajunseseră acolo artele majore. Italia va fi multă vreme încă acel rezervor din care se vor adăpa toate mișcările importante în arta Apusului. Temperamentul italian, impresionabil, pasionat, mai spontan decât al celorlai occidentali, a contribuit la propagarea noului stil. Barocul se răspândește în restul Europei, adaptându-se gustului public, împrejurărilor locale, temperamentului artiștilor.

Secolul al XVIII-lea în pictură oscilează în Italia între exemplul lui Rafael și celal lui Michel-Angelo. Tițian nu e nici el dat uitarii. Prin magia coloritului său, Venețianul atrăgea îndeosebi pe cei mai senzuali dintre artiști. Cei trei mari maieștri au spus prin arta lor neîntrecută tot ce se putea spune cu pensula și princuloare. Iar, dacă mai adăugăm acestora pe delicatul Correggio și pe dramaticul șistrălucitorul Tintoretto, am închis cercul în mijlocul căruia vor evolua pictorii de șevalet și decoratorii de mari suprafețe ai epocilor imediat următoare. Așa s-au născut curentele care domină pictura italiană la sfârșitul secolului al XVI-lea șiînceputul sec al XVII-lea.

« Acesta este momentul în care se cuvine să vorbim despre un pictor al cărui loceste greu de fixat între Renaștere și Baroc, dar care poate fi tratat ca un inițiator la originea Barocului în pictură: este vorba de Tintoretto. Cu Tintoretto se încheie o epocă și începe o alta în istoria picturii. El a fost un ucenic a lui Tițian. Cele mai frumoase nocturne pe care le cunoaște arta sunt datorate lui Tintoretto și acoperăzidurile faimoasei Scuola di San Rocco. Se spune că uneori, ca și El Greco, ca șiPousin, ceva mai târziu, el modela figurile sale din ceara, le așeza așa cum trebuiasș apară în tablou și apoi le lumina puternic, dintr-o parte, ca săși dea seama de efectele obținute, de ansamblul compoziției. Proceda apoi la o schiță a întregului încărbune, în stilul său vibrant de desenator care îi este propriu și pe care nu-lîntâlnim decât mai târziu, la Daumier, maniera cea mai indicată să sugereze o mișcare în devenire. Abia apoi urma săși compună scena ce-și propusese să o reprezinte. Teatrul, cu costumele sale bizare și somptuase, cu perspectiva sa particulară, este de multe ori la baza punctului de plecare a lui Tintoreto ».

De Tintoretto este legată și aparia școlilor moderne de pictură. Acestea au apărut din necesitatea de a unifica doctrina și tehnica artiștilor, fapt care a stat la baza fundamentării academiilor de artă. Până la mijlocul sec al XVI-lea orice artistera nevoit să se formeze întrun atelier, pe lângă un maestru. El începea ca ucenic, ajutându-și maestrul la prepararea pânzelor sau a planșelor de lemn pe care picta, pisând și frecând culorile, amestecându-le cu apă, cu ulei, cu albuș, sau cugălbenuș de ou. Ceva mai târziu trecea la operații mai delicate care începeau săsemene a pictură. Astfel, el zugrăvea anumite porțiuni din tablouri subsupravegherea unui tânar mai experimentat, sau a maestrului însuși, executa o draperie după o schiță, un fond, sau detalii mai puțin însemnate. În sfârșit, întrofază și mai înaintată a învățăturii, i se încredințau părți mai importante și numaidupă aceasta devenea un maestru el însuși primit în corporație. Acesta eramomentul când se despărțea de pictorul sub care se formase și își deschidea un atelier propriu cu învoirea corporației în care acum era admis. Dacă mijloacele îipermiteau și dacă se prezenta ocazia, el ajungea la rândul său șeful unui atelier încare veneau alții să își formeze talentul de pictor.

Marea Școală din San Rocco

Scuola Grande di San Rocco s-a născut ca sediul unei frății de laici, dedicată lucrărilor caritabile. Înființată în 1478 ca școală de devotament bătut sub titlul de S. Rocco .

Scuola Grande di San Rocco (Venice)

Statutul drepturilor și îndatoririlor confraților a fost statuat de  Consiliul lui X la 20 noiembrie 1478. Este marcată viața Școlii și se statueaza scopul caritabil al frăției. În 1480, Scuola di San Rocco a fost numită Scuola Grande. Având nevoie de un spațiu pentru construirea unei biserici, s-a realizat un acord cu Frații Franciscani Conventuali (Frari), care permitea Confrăției San Rocco să aibă la dispoziție un teren, complet gratuit, care făcea parte din cimitirul călugărilor, amplasat în partea stângă a absidei bisericii . Confrăția a devenit Scuola Grande datorită numărului crescut de frați, pentru meritele dobândite în atenuarea calamităților publice și pentru distinsa relicvă, adusă aici in 1485, a trupului Sf. Rocco, a cărui protecție era invocată în epidemii, pentru ca sfânult, originar din Montpellier (1295-1327), își dedicase viața asistenței bolnavilor.  Locuind mai întâi în mica clădire a Scoletta di San Rocco, au decis să construiască un nou sediu, astfel că în 1517 a fost pusă prima piatră a grandioasei clădiri, a cărei construcție a durat aproximativ cincizeci de ani.

Școala se află lângă biserica San Roccosfântul căruia orașul Veneția i-a fost dedicat pentru a cere iertare în timpul primei dintre cele trei mari epidemii de ciumă , cea din secolul al XIV -lea .

De asemenea, dedicată patronului victimelor ciumei , Școala a fost construită pe locul bisericii San Pantalon și al Bazilicii Santa Maria Gloriosa dei Frari . La 11 ianuarie 1517 proiectul a fost încredințat lui Pietro Bon (în trecut fusese atribuit lui Bartolomeo Bon cel Tânăr ), care a trebuit totuși să se adapteze la proiectul deja formulat de organele de conducere ale Școlii. La 3 iunie 1524 , însă, a fost înlocuit de Sante Lombardo , la rândul său înlocuit în 1527 de Antonio Abbondi., numit Scarpagnino , care a finalizat construcția atât în ​​interior – inclusiv scara și decorul plastic – cât și în exterior unde s-a adăugat etajul superior și întreaga fațadă a fost încadrată într-un cadru de coloane lângă pilaștri. Ultimul a fost Giangiacomo de ‘Grigi, din 1558 până la 9 septembrie 1560 .

Proiectul a fost similar cu cel al altor școli venețiene și a prevăzut două săli, una la primul etaj și una la al doilea. Sala Terrena era formată din trei nave . Aici era amplasată intrarea directă în câmp. Din această încăpere se putea accesa cea superioară printr-o scară „curte”, întreruptă de un palier acoperit de cupolă . Destinație a procesiilor și loc de întâlnire al Fraților, camera de sus era caracterizată de un altar de lemn. 

În 1489 Școala a început construcția propriei biserici dedicate lui San Rocco , care a fost sfințită în 1508 .

Sala Terrena

La începutul secolului al XX-lea, zidul care înconjura zona și lega Școala de Biserica San Rocco a fost demolat, iar, după mutarea statuii lui San Rocco, s-a format o nouă stradă care a intrat direct în câmpul confrației. 

Sursa: Wikipedia

Școala cuprinde lucrări de Tițian, Giorgione, Tiepolo.

Hristos purtând cruceaGiorgione sau Titian

În 1564 Tintoretto a fost însărcinat să decoreze Școala.  Minunatul ciclu de pânze, creat în cele trei camere între 1564 și 1588, reprezintă pentru Veneția ceea ce este Capela Sixtină pentru Roma .

Fuga din Egipt

Moise scoțând apă din stâncă

A lăsat peste 50 de lucrări la Marea Școală din San Rocco . Ați văzut deja doua…saptămâna viitoare vom vorbi pe larg despre Tintoretto și despre ce reprezinta acesta în pictura universală.

 

Un articol de Cezar Coraci