Ted Galen Carpenter

Liderii occidentali și aliații lor din presa mainstream au reacționat cu extremă înverșunare la invadarea Ucrainei de către Rusia.

În mod obiectiv, acțiunile Moscovei sunt, într-adevăr, condamnabile. Chiar dacă expansiunea arhitecților NATO până la granițele Rusiei și dorința din ce în ce mai evidentă a guvernului ucrainean de a deveni membru al Alianței au constituit provocări serioase pentru Rusia, acestea nu atinseseră, totuși, nivelul care să justifice o ofensivă militară masivă, care să amenințe existența independentă a țării. Acțiunile Moscovei au fost brutale, exagerate și merită o condamnare universală.

Cu toate acestea, reacția Occidentului nu este nici pe departe lipsită de ipocrizie. Politicienii și experții lasă de înțeles că atacul Rusiei asupra Ucrainei este o evoluție unică în Europa de după cel de-Al Doilea Război Mondial și că încălcarea păcii de către Moscova reprezintă o amenințare existențială pentru ”ordinea internațională bazată pe reguli” administrată de către SUA începând cu 1945. Iar comparațiile cu Adolf Hitler au devenit deja un clișeu.

Argumentul conform căruia invazia Rusiei în Ucraina este unică în nocivitatea sa ridică mai multe probleme.

În primul rând, convingerea că Europa ar fi mai ”civilizată” decât restul lumii răspândește un anumit damf de rasism. Mesajul principal fiind acela că, deși admisibile atunci când avem de-a face cu societăți ”inferioare”, agresiunea militară și vărsarea de sânge devin pur și simplu de netolerat atunci când se întâmplă în Europa (sau oriunde altundeva în Occident).

Corespondentul CBS News, Charlie D’Agata s-a exprimat în acest sens cu un cinism de zile mari, explicând telespectatorilor că Ucraina ”nu este, cu tot respectul, un loc precum Irakul sau Afganistanul, țări care au fost expuse zeci de ani unor conflicte deosebit de violente”. Concluzia fiind aceea că, deși SUA ar putea sta de-o parte atunci când o asemenea barbarie izbucnește într-o altă parte a lumii, situația se schimbă fundamental atunci când este vorba despre Europa.

O altă problemă privind încercarea de a prezenta invazia Rusiei în Ucraina drept ceva unic și nemaipomenit este constituită de faptul că NATO, ca entitate, și puterile NATO care acționau în cadrul Alianței, au comis, la rândul lor,  multe alte agresiuni flagrante. De exemplu, Turcia, membră NATO, a invadat Republica Cipru în 1974, confiscând mai mult de o treime din insulă. Ankara a înființat apoi, în teritoriul ocupat, un stat marionetă, Republica Turcă a Ciprului de Nord. Spre deosebire de indignarea absolută și ”sancțiunile zdrobitoare” impuse Rusiei, răspunsul SUA/ NATO la agresiunea Turciei a fost superficial și anemic. Iar cele câteva sancțiuni pe care Statele Unite și aliații săi europeni le-au impus Ankarei au fost ridicate în câțiva ani. În momentul de față, Turcia continuă să ocupe ilegal teritoriul unei țări vecine, fără ca acest lucru să o împiedice să fie membră NATO. Atunci când se referă la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, media occidentală nu menționează aproape niciodată precedentul Ciprului.

Pe de altă parte, referirile, oricât de sumare, la atacurile aeriene ale NATO împotriva forțelor sârbe bosniace în 1995 și împotriva Serbiei în 1999 sunt, de asemenea,  la fel de rare.

Totuși, acele episoade au demonstrat că descrierea oficială occidentală a NATO ca o alianță militară pur defensivă este o minciună, ambele acțiuni fiind în mod clar ofensive, câtă vreme nici sârbii bosniaci și nici Serbia nu atacaseră și nici măcar nu amenințaseră că vor ataca vreo țară NATO. Războiul din 1999 a fost un caz deosebit de flagrant de agresiune occidentală, deoarce Serbia era un membru recunoscut al Națiunilor Unite și al altor organizații internaționale.

Este greu de făcut o distincție juridică între războiul aerian de 78 de zile al NATO împotriva Serbiei și atacul actual al Rusiei asupra Ucrainei. Amputarea Kosovo de către NATO, după războiul din 1999, a creat la rândul său un precedent pentru acțiunile Moscovei din 2014, în Crimeea, și obiectivele sale actuale în estul Ucrainei.

Comportamentul NATO în afara ”Europei civilizate” a fost, de asemenea, extrem de neplăcut. Chiar dacă admitem că Alianța a folosit în mod justificat forța în Afganistan, ca răspuns la atacurile din 9-11 asupra unui membru NATO, acel episod cu greu ar putea justifica o ocupație militară de două decenii. Iar în alte părți a fost chiar mai rău. Deși războiul din Irak nu a fost o misiune oficială a NATO, rolul dominant pe care l-au jucat Statele Unite, precum și implicarea extinsă a altor membri ai Alianței, plasează acel conflict în categoria agresiunilor occidentale flagrante. Același lucru se poate spune și despre războiul NATO din 2011 pentru alungarea liderului libian Muammar Gaddafi.

Având în vedere toate acestea, este puțin prea mult să-i vezi pe liderii americani și europeni acționând ca și cum asaltul Rusiei asupra Ucrainei ar fi ceva nemaiîntâlnit. […] Adevărul brutal este că puterile occidentale au stabilit multiple precedente pentru actuala agresiune a Rusiei.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici

Accesul la ziarul nostru este liber, dar dacă ți-a plăcut articolul, poți să faci cinste cu o cafea aici!