Cine bate tobele celui de-al treilea război mondial? O scurtă istorie a relațiilor ruso-americane

Edward Lozansky

În timpul Războiului Civil American, țarul rus Alexandru al II-lea a ajutat la salvarea Uniunii[^1] trimițând două escadrone navale la New York și San Francisco și punându-le în slujba președintelui Lincoln. O statuie simbolică a acestor evenimente este situată în centrul Moscovei, arătându-i pe cei doi bărbați stângându-și mâinile.

În 1918, America a trimis, la rândul ei, două unități militare în porturile din nord-vestul și Orientul Îndepărtat al Rusiei, Arhangelsk și Vladivostok, pentru a lupta împotriva bolșevicilor, dar misiunile lor s-au dovedit a fi un eșec.

Drept urmare, relațiile diplomatice dintre cele două națiuni au fost rupte și restabilite abia în 1933, cu URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, noul nume pe care Rusia îl folosea începând din 1922.

Între anii 1941-1945, Statele Unite și URSS au devenit aliați în războiul împotriva Germaniei naziste. Lângă statuia lui Lincoln și Alexandru al II-lea se află o altă sculptură a soldaților americani și sovietici care, în ajunul victoriei lor comune din al Doilea Război Mondial, își dau mâinile pe râul Elba din Germania.

Totuși, aproape imediat după aceea, odată cu izbucnirea Războiului Rece, foștii aliați au devenit dușmani de moarte, amenințându-se reciproc cu armele nucleare pe care America le folosise deja în Japonia, în August 1945.

În timpul Războiului Rece atât SUA, cât și URSS s-au comportat prost pe arena internațională.

SUA au dat azil miilor de colaboratori naziști ucraineni și altor membri ai mișcării ultranaționaliste ucrainene cu intenția de a sabota, diviza și destabiliza URSS.

În același timp, Uniunea Sovietică organiza și finanța mișcarea comunistă în întreaga lume (inclusiv în SUA), menținând totodată țările din Europa de Est sub control deplin, cu ajutorul liderilor locali loiali Moscovei[^2].

Au fost înființate două blocuri militare concurente, NATO și Pactul de la Varșovia. Criza rachetelor cubaneze din 1962 ne-a adus aproape de un război nuclear, dar John Kennedy și Nikita Hrusciov au izbutit să ajungă la un acord de pace.

Statele Unite au început numeroase războaie și au orchestrat schimbări de regim în întreaga lume.

Potrivit Washington Post, între 1947 și 1989, SUA au încercat să schimbe guvernele altor națiuni de 72 de ori. Ceea ce a presupus războaie în Coreea, Vietnam, Laos, Cambodgia; operațiuni militare în Iran, Cuba (fiasco-ul de la Golful Porcilor), Republica Dominicană, Grenada, Libia. Articolul enumeră 16 cazuri (12 de succes) în care Washingtonul a încercat să influențeze alegerile din diverse țări străine prin finanțare, consiliere și propagandă favorabilă candidaților săi preferați.

Uniunea Sovietică a dejucat încercările sateliților săi de a-și redobândi independența, ca în timpul revoltei maghiare din 1956 sau Cehoslovaciei, în 1968, în vreme ce promova comunismul pretutindeni în lume. (de exemplu: Coreea, Vietnam, Guineea, Cuba, Yemen, Kenya, Sudan, Congo, Birmania, Angola, Benin, Capul Verde, Laos, Kampuchea, Madagascar, Mozambic, Somalia, Seychelles, Afganistan, Grenada, Nicaragua și altele). În 1979, URSS a invadat Afganistanul, declanșând un război care a durat 10 ani.

Cu toate acestea, a existat un scurt moment istoric în care America și Rusia s-au putut reîntoarce la vremurile bune ale prieteniei de altădată. Aceasta s-a întâmplat în 1985, odată cu venirea la putere a unui nou lider sovietic, Mihail Gorbaciov. Și care, în câțiva ani, a realizat că țara sa are nevoie de reforme politice și economice fundamentale.

Gorbaciov a pus capăt războiului din Afganistan, a negociat cu Reagan și Bush asupra controlului armelor, dar mesajele sale despre dorința unei cooperări mult mai ample nu au fost luate în serios la Washington.

Mâna sa dreaptă, Alexander Yakovlev a decis atunci să apeleze la așa zisele canale de comunicare ascunse. În aprilie 1989, el a vorbit cu un grup de politicieni american influenți și formatori de opinie aflați în vizită, iar unele dintre spusele sale au fost absolut uluitoare. El i-a informat pe senatorii Phil Gramm (R-TX) și Bob Kasten (R-Wi), pe ambasadorii Frank Shakespeare și Faith Whittlesey, precum și pe alți experți și jurnaliști cunoscuți în politica externă că Moscova este gata să dizolve Pactul de la Varșovia și să elibereze țările est-europene, încetând totodată răspândirea și sprijinirea comunismului în lume. Gorbaciov s-a declarat pregătit pentru o apropiere deplină de Occident.

În urma acestei întâlniri s-a format o echipă informală de experți SUA-Rusia, sub conducerea analistului politic de la Washington Paul Wayrich și a consilierului științific al lui Gorbaciov, Yurl Ossipian, care era binecunoscut în comunitatea științifică americană. Rolul meu a fost să fiu coordonator al acestor întâlniri.

Au existat numeroase schimburi de experiență ale delegațiilor americane și ruse, inclusiv întâlniri la Casa Albă cu vicepreședintele Dan Quayle, membri ai Congresului, oficiali ai Departamentului de Stat și alte vip-uri de ambele părți. Drept urmare, Paul Weirich a prezentat direct președintelui Bush o propunere cuprinzătoare pentru integrarea Rusiei în Occident.

Imediat după întâlnire, Paul mi-a spus că Bush a ascultat cu atenție, până la intrarea în Biroul Oval a consilierului său pentru Rusia, Condoleezza Rice, care a respins toate aceste idei printr-o simplă mișcare a mâinii.

În mod evident, Condi vorbea în numele celor din Washington, care nu erau deloc interesați de apropierea Rusiei de Occident și, din păcate, opinia acestora a prevalat.

Bush a folosit ulterior, ocazional, în discursurile sale cuvinte precum ”construirea unei noi arhitecturi de securitate mondială de la Vancouver la Vladivostok”, dar cam asta a fost totul.

Noi nu am renunțat și am continuat să generăm idei noi dar, după ce Bush nu a mai fost reales în 1992, Clinton și succesorii săi, până la Biden, au urmat o politică externă total opusă viziunii noastre.

Ei credeau că, după prăbușirea URSS, America devenise singura superputere într-o lume unipolară în care interesele Rusiei și ale altor puteri regionale puteau fi, în mare măsură, ignorate.

Donald Trump a făcut o încercare de scurtă durată de a se îndepărta de acea politică, dar declarațiile sale repetate că ”bunele relații dintre SUA și Rusia sunt binefăcătoare pentru America” i-au adus eticheta de agent al lui Putin, stârnind un șir nesfârșit de acuzații care continuă până în ziua de astăzi.

Distinsul diplomat american George Kennan avertizase asupra forțelor dispuse împotriva acelora dintre noi care credeam că o cooperare Rusia-SUA bazată pe respectarea intereselor reciproce va fi benefică pentru toată lumea. Chiar înainte de prăbușirea URSS, Kennan a prezis că ”dacă Uniunea Sovietică s-ar scufunda mâine sub apele oceanului, complexul militar industrial american ar trebui să rămână substanțial neschimbat, până când ar putea fi inventat un alt adversar. Orice altceva ar fi un șoc inacceptabil pentru economia americană”.

Avea dreptate, însă doar parțial pentru că, după ce Uniunea Sovietică a părăsit scena mondială, complexul militar industrial a fost amplificat de ideologii din Deep State, care au preluat inițiativa în formularea politicii externe a SUA. Ei credeau în menirea Americii de a impune întregii umanități globalismul postmodern Woke și, din punctul lor de vedere, o Rusie bună nu poate fi decât o Rusie slabă. Așa că, în loc de a o integra, au încercat să o împingă într-un ungher geopolitic, pentru totdeauna.

În cartea sa bazată pe documente desecretizate, Martin Armstrong a descris modul în care, în anii 1990, Occidentul, NATO și oligarhia rusă au complotat pentru a jefui Rusia și a prelua resursele sale naturale.

Raportul Congresului intitulat ”Drumul Rusiei către corupție” conține multe detalii despre gestionarea acestui cel mai mare jaf al secolului al XX-lea de către administrația Clinton.

Totodată, Washingtonul a desemnat Ucraina drept unul dintre actorii majori în slăbirea Rusiei.

Ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice, Ucraina, eliberată de jugul comunist, cu sectoare industriale și agricole puternice, plus o climă favorabilă și un pământ fertil, avea un mare potențial de a deveni una dintre cele mai prospere națiuni europene.

Pentru a realiza acest lucru avea nevoie doar de reforme anticorupție eficiente, de un anumit nivel de autonomie pentru regiunile cu populație etnică rusă mare, două limbi de stat și statutul de țară neutră, fără apartenență la niciun bloc militar.

Însă Washingtonul, diverse entități canadiene și europene, plus George Soros aveau alte planuri pentru această țară. Aproape imediat după prăbușirea URSS, miliarde de dolari au fost direcționate înspre Ucraina cu scopul de a o transforma într-un cap de pod anti-Rusia și de a o integra în NATO.

Revoluția Portocalie din Ucraina din 2004 nu și-a atins toate obiectivele, așa că a fost urmată de lovitura de stat de schimbare a regimului din februarie 2014.

Evenimentele tragice pe care le avem acum în Ucraina sunt rezultatele directe ale politicii Washingtonului de după Războiul Rece, care a respins propunerile Rusiei post-comuniste de cooperare profitabilă.

Există multe elemente suplimentare care au dus la criza majoră în relațiile dintre SUA și Rusia. Printre acestea, intrigile politice interne de la Washington care folosesc Rusia ca țap ispășitor pentru problemele interne, falsul scandal Russiagate, afacerile tulburi ale familiei Biden în Ucraina și multe altele de aceași factură.

Geopolitica este o afacere cinică. Totuși, celor care pretind că susțin așa zisele valori sacre occidentale le-ar fi tare greu să explice în ce fel corespunde standardelor și valorilor occidentale – iudeo-creștine, în măsura în care acest lucru mai contează – învrăjbirea a două națiuni între care există legături religioase, familiale culturale și economice multiseculare?

Nimeni nu știe cum se vor sfârși toate acestea. Cert este că tobele celui de-al treilea război mondial bat din ce în ce mai tare, iar nouă nu ne rămâne decât să implorăm mila Domnului.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Edward Lozanski este președintele Universității Americane din Moscova