”Clipa de astăzi, în care mi-ai îngăduit să-ți sărut mâna, a fost cea mai fericită din viața mea.” (Principesa Bibescu, către Lupeasca)

Lovitura de stat dată de Iuliu Maniu și Carol Caraiman înte 7 și 13 iunie 1930 a alterat fundamental funcționarea statului, a compromis dinastia de Hohenzollern și a zdrobit autoritatea Constituției din 1923. Maniu a apucat să guverneze până la 9 octombrie, când a aflat că Elena Lupescu se întorsese în țară încă din august, și locuia la Castelul Pelișor. În afară de asta, noul Rege îl obligase să primească, în funcțiile secundare ale guvernului, oameni ai camarilei sale, care controlau activitatea miniștrilor.

A urmat un guvern improvizat, sub conducerea lui G.G.Mironescu, pe care Carol a făcut mai multe tentative de a-l schimba, apoi cel însărcinat cu așa zisa ”formare” a unui nou guvern a fost Nicolae Iorga care, însă, în realitate, a primit lista de la Rege, având doar dreptul de a-și numi câțiva prieteni în diverse funcții secundare.

Astfel, marele nostru istoric va deveni actorul unei comedii politice în care afla a doua zi că i s-a mai numit un secretar de stat, de care ”nu se poate atinge”, sau că împrumuturile statului se fac fără știința sa, direct de Ministerul de Finanțe, la indicația Regelui.

De altfel, nici Ministrul de Finanțe, Constantin Argetoianu, nu știa ce se petrece, trezindu-se în fața unor angajamente internaționale luate de Carol și de camarila sa, în numele statului. A rămas celebră reacția lui în fața reprezentanților marilor bănci creditoare: ”Am fost sub turci, am suferit ocupația germană; acuma suntem supuși bancherilor apuseni; o primim, dar cu cât ne-ați cumpărat?

De la începutul domniei sale, Carol a opus un politican altui politician și un partid altui partid, acțiunile sale dezbinatoare izbutind să înlăture orice resurse de putere și rezistență față de autoritatea monarhică, dizolvând vechile ierarhii politice într-un amestec de grupări fărâmițate, fără măcar o singură fracțiune suficient de mare sau de puternică pentru a i se opune.

Continuând cursa potrivit ideii ”puterea în mâna unui singur om”, Carol și-a transformat primii miniștri în comisionari și a umplut toate posturile importante cu aventurieri grosolani de teapa lui Puiu Dumitrescu – oameni a căror calificare primară pentru arta guvernării era doar aceea că îi agrea Elena Lupescu.

Prima care s-a retras a fost aristocrația. Singura prietenă a Curții precedente care a continuat să frecventeze palatul lui Carol era Martha Bibescu, cea care, după cuvintele Ilenei ”a părăsit-o pe mama, pentru papa, când acesta a devenit Rege, și care acum o lăsa pe mama pentru Lupeasca”.

În timp ce Duduia Regelui se cuibărea în culcușul său din Parcul Modrogan, situația fostei sale soții era din ce în ce mai dificilă. Carol lua măsuri represive împotriva celor ce o vizitau, astfel încât izolarea ei a crescut până într-atât încât s-a transformat într-un adevărat arest la domiciliu.

Timp de câteva luni după reîntoarcerea sa în țară, Regele a rămas, în aparență, în termeni buni cu mama sa, iar Maria a continuat să spere că puterea îl va face să se comporte mai generos cu familia sa. Apoi, la 29 octombrie 1930, la cea de-a cincizeci și cincea aniversare a zilei ei de naștere, Carol i-a cerut o întrevedere între patru ochi și i-a spus mamei sale că prietenia ei cu fosta ei noră constituie o insultă publică la adresa lui și că, așa stând lucrurile, trebuie să rupă relațiile cu Sitta. Maria a răspuns că era împotriva ”codului ei de onoare” să se poarte urât cu cineva care este străin printre noi”.

Începând din ziua aceea, Carol a ordonat ca securitatea din jurul mamei sale să fie mai fermă. Astfel, nu doar că era urmărită pas cu pas și că toate convorbirile ei, atât în interiorul, cât și în exteriorul palatului erau interceptate, dar Regele a încercat și să o împiedice să-și primească vechii prieteni, pentru că, spunea el, știa că ”toate criticile la adresa lui pornesc de la Cotroceni” și că toți cei ce vin să o vadă pe mama sa răspândesc, ulterior, ”zvonuri neloiale și defăimătoare la adresa lui.”

În același timp, pentru a masca deteriorarea relațiilor dintre ei, Carol și-a invitat mama să-și petreacă sărbătorile Crăciunului la Sinaia, împreună cu Mihai și cu el. Recunoscătoare pentru mica atenție, Maria a acceptat.

În timpul vacanței, Mihai, în vârstă de nouă ani, s-a îmbolnăvit grav de gripă. Împotriva ordinelor regelui, Sitta a venit cu Elisabeta la Sinaia, să-l vadă. Carol, care a acuzat-o pe soția lui că folosește un ”șiretlic murdar” și pe sora sa că este ”o trădătoare”, i-a cerut mamei sale să nu le primească în casă. Maria i-a ignorat cererea. În ziua următoare, Carol a refuzat să-și vadă mama și a dat ordin ca fosta lui soție să nu primească nimic de mâncare. ”Să refuze hrana mamei copilului său… fosta lui soție! Asta te face cu adevărat să-ți ascunzi fața de rușine!”, scria Maria în Jurnalul ei.

Până în iarna lui 1931, Prințul Știrbey locuise cu familia lui la Brașov. Regele încercase să-l scoată din toate consiliile de conducere și funcțiile de responsabilitate financiară, dar finanțiștii din România și din străinătate refuzaseră să-i îndeplinească ordinele. Neputând să-l ruineze din punct de vedere financiar, Carol l-a pus sub urmărire și a încercat să-l distrugă cu ajutorul presei.

Când a auzit că Știrbey are nevoie de o operație de hernie, Maria i-a trimis vorbă să se opereze în străinătate. Regele, spunea ea, proclamase cu voce tare că, după reîntoarcerea sa în România, refuzase să mănânce la masa mamei sale ”pentru că știa că Barbu îi mituise servitorii ca să-l otrăvească!” Iar dacă el putea să răspândeasă minciuni atât de revoltătoare, ”e, desigur, mai bine ca Barbu să nu se dea fără apărare pe mâna oricui, aici, în țară”.

Ura feroce a lui Carol împotriva lui Știrbey nu se putea explica doar în baza dezacordurilor politice – îndeosebi în lumina apropierii lui de Partidul Liberal – sau pur și simplu ca o gelozie a unui fiu care nu a scăpat de obsesia mamei sale. Ca și poziția sa față de membrii propriei familii, adversitatea lui Carol față de Știrbey era întemeiată pe nevoia disperată de a controla totul și, prin urmare, de a înlătura pe oricine nu poate fi controlat.

Spre deosebire de Nicolae și Elisabeta, Știrbey nu putuse fi atras în tabăra lui Carol. Spre deosebire de Sitta, el era puternic. Și, poate mai mult decât orice altceva, Știrbey era singura persoană din afara familiei regale care cunoștea nemijlocit toate detaliile celor două dezertări ale lui Carol. Asumându-și rolul de victimă inocentă, gonită în exil de dușmanii săi politici, Carol crease un mit pe care nu-și putea permite să-l vadă explodând. Simpla existență a lui Barbu Știrbey, omul care știa adevărul despre el, era o ofensă în ochii Regelui.

Așa stând lucrurile, teama Mariei pentru viața vechiului ei prieten nu era exagerată. Mai cu seamă că Puiu îi spusese aghiotantului ei că scopul lui Carol era ”să-l desființeze definitiv”, ceea ce aproape că a și izbutit, cu prilejul atentatului din Orient Express-ul care îl ducea pe Prințul Știrbey la Paris.

Ileana fusese întotdeauna mai apropiată de fratele ei mai mare, iar Carol a presupus mereu că ea îl va sprijini în disputa cu fosta lui soție. Iar când Ileana i-a luat apărarea Sittei, Carol a acuzat-o că ”face propagandă împotriva lui” și a decis să se răzbune. Așa că a aranjat să-și lege sora de un vlăstar al Habsburgilor, iar apoi, pretextând că ”românii nu vor fi niciodată de acord ca un Habsburg să locuiască în țara lor”, le-a interzis tinerilor căsătoriți să se stabilească în România.

Atunci când nemaiputând suporta persecuțiile, Principesa Elena a decis să părăsească țara, guvernul s-a oferit să-i asigure situația financiară în străinătate, iar Mihai să-și poată vizita mama de două ori pe an. La rândul ei, aceasta avea dreptul să se reîntoarcă în România în fiecare an, de ziua ei de naștere.

După ce s-a debarasat de fosta soție, Carol s-a întors asupra fratelui său. Ca o recompensă pentru a-l fi ajutat să se întoarcă în țară, Regele l-a numit pe Nicolae comandant al Forțelor Armate Române. Titulatura era o simplă formalitate. Apoi, i-a încurajat dragostea pentru Ioana Dolleti. Când, amăgit de aparenta bunăvoință a fratelui său, acesta chiar s-a căsătorit cu aleasa inimii sale, Carol l-a deposedat de gradul militar și l-a trimis în surghiun.

Gelos chiar și pe fiul său, noul Rege oscila între exagerate manifestări de afecțiune și atacuri arbitrare asupra băiatului. Mihai, care ”ura anturajul tatălui său, mai ales pe Puiu”, a învățat repede să-și ascundă sentimentele. ”Am mare grijă cu cine vorbesc”, îi spunea el, bunicii sale. Am învățat să-mi țin limba, și chiar îi zâmbesc lui Puiu, pentru că trebuie să o fac.”

Dar, prea puține mai putea ea să facă  pentru copiii, nepotul, sau pentru țara ei: ”Vocea mea a devenit prea mică, pentru că am fost înlăturată de la orice putere și nu-mi pot face auzit gasul decât în acuzații…” , scria ea unui corespondent american. ”Aș putea deveni acuzatorul principal. Dar este tocmai puterea pe care eu, ca mamă, nu o pot folosi… Este îngrozitor de greu pentru mine să-i las să creadă că sunt oarbă… însă cuvântul meu de dezaprobare, rostit public, ar putea incendia casa…. văd pericolul apropiindu-se din ce în ce mai mult… orice cale aș alege, e periculos… iar dacă tac, pericolul crește…”.

Citește și Lovitura de stat de la 7-13 iunie 1930. Urcarea pe Tron (XIII)

Bibliografie: Hannah Pakula, Ultima romantică, Biografia Reginei Maria; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, vol. 2