În loc de epilog …izvoarele…

Recunoașteți subiectul ?…Cele trei Grații…Dar de cine și când a fost pictat ? Poate că unii dintre Dumneavoastră ați văzut pictura…Vă amintiți unde ? Este oricum una din cele mai uimitoare fresce din istoria artei…V-am dat deja o indicație …este o frescă…

Vă reamintiți desigur tabloul din dreapta…este Rafael…S-a inspirat oare Rafael din fresca din stânga ? Fresca a văzut lumina după anul 1750 ! Sigur și probabil mult mai târziu ! Rafael a trăit în perioada 1483-1520…Renașterea ?! …Sigur a avut drept izvor asumat arta din antichitatea greco-latina, dar să faci o copie aproape perfectă a unei fresce descoperite la 200 de ani după ce ai pictat-o… ?!…Supranatural, revelație ? Vă las pe Dumneavoastră să apreciați….

Scurtă incursiune în istorie ; izvoarele…

Imperiul Roman

Se spune frecvent că arta romană derivă din cea greacă și etruscă. Într-adevăr, vilele romanilor bogați dezgropate la Pompeii și Herculaneum arată o puternică predilecție pentru toate lucrurile grecești. Multe dintre cele mai semnificative opere de artă grecești supraviețuiesc în virtutea interpretărilor și imitatiilor lor romane.

Maison Carrée din Nîmes (Franța), unul dintre cele mai bine conservate temple romane antice, pozat din două unghiuri

Artiștii romani au căutat să comemoreze marile evenimente din viața statului lor și să-și glorifice împărații, precum și să consemneze viața interioară a oamenilor și să exprime idei de frumusețe și noblețe. Busturile lor, și mai ales reprezentările indivizilor pe pietre funerare, sunt foarte expresive și realiste, finisate cu îndemânare.

În Grecia și Roma, pictura murală nu era considerată o artă înaltă. Cea mai prestigioasă formă de artă în afară de sculptură era pictura pe panouri, adică pictura cu tempera sau culori encaustice pe panouri de lemn. Din păcate, din moment ce lemnul este un material perisabil, doar câteva exemple de astfel de picturi au supraviețuit, și anume Severanul Tondo din circa 200 d.Hr., un portret oficial de rutină de la un birou al guvernului provincial, și bine-cunoscutele portrete de mumii de Fayum, toate din Egiptul roman și aproape sigur nu de cea mai înaltă calitate contemporană. Portretele erau atașate pe fața mumiilor, de pe care aproape toate au fost acum desprinse. De obicei, înfățișează o singură persoană, arătându-i capul sau capul și pieptul superior, frontal. Fundalul e întotdeauna monocrom, uneori cu elemente decorative. În ceea ce privește tradiția artistică, reprezentările derivă în mod clar mai mult din tradițiile greco-romane decât din cele egiptene. Ele sunt remarcabil de realiste, chiar dacă variabile în ceea ce privește calitatea artistică. Câteva portrete pictate pe sticlă și medalii din imperiul ulterior au supraviețuit, la fel și portretele de pe monede, dintre care unele sunt considerate foarte realiste. Plinius cel Tânăr s-a plâns de starea de decădere a artei portretelor romane, „Pictura portretelor care transmiteau de-a lungul veacurilor asemănările exacte ale oamenilor, s-a stins în întregime… Indolența a distrus artele”.

        

Stânga:Statuetă de bronz a unui filozof; secolul I î.Hr-Muzeul Metropolitan de Artă ,New York City

Dreapta: Augustus din Prima Porta; circa 20 î.Hr.; marmură albă-Muzeele Vatican

Frescă din dormitorul unei vile antice; 50-40 î.Hr.; dimensiunile camerei: 265,4 x 334 x 583,9 cm; Muzeul Metropolitan de Artă

Panteonului din Roma, construit între 113 și 125

 Vă reamintiți cine este înmormântat aici ?…Rafael Divinul…în partea stângă a imaginii de interior

Pompei si Herculanum

Pompeiul era un oraş care număra circa 20.000 de locuitori. Din cauza bogăţiilor şi tradiţiilor lui, cât şi a climei blânde ori a aşezării încântătoare se bucura, în întreaga Italie, de un renume bine meritat.

Era un oraş realmente vechi şi cu o istorie bogată. Cu 1000 de ani  î.Hr., împinşi de triburile dorice, eolinii şi ionii au emigrat din Grecia şi s-au aşezat la Marea Neagră şi Marea Mediterană. În aceste fel îi întâlnim pe greci în Golful Napolitan. Aceştia erau în cea mai mare parte negustori care se amestecau uşor cu băştinaşii, impunându-le limba şi cultura lor superioară. De-a lungul golfului s-a dezvoltat centrul Neapole, iar mai la sud Herculaneum şi Pompei. Aceste oraşe au fost ocupate pe rând de etrusci, pelazgi şi samniţi. După războiul samnit (343-290 i.Hr.), Pompei, împreună cu întreaga Campanie, a trecut în stăpânirea romanilor.

Principala sursă a bunăstării Pompeiului o constituia aşezarea oraşului şi clima lui. Romanii au înălţat în încântătorul golf vilele şi palatele lor de vară, iar pe măsură ce numărul acestora creştea, cetatea de piatră, ţiglă şi mortar se transforma într-o localitate din marmură şi fântâni arteziene, din porticuri şi bronz. S-au înălţat monumente, amfiteatre, un teatru dramatic, trei băi termale, cât si un sistem de canalizare care asigura apa în casele bogaţilor romani.

Chiar şi familiile împăraţilor romani petreceau lunile de vară în palatele lor din Pompei. În legătură cu şederea lor aici, a avut loc un caz tragic, notat în cronici. În anul 21 d.Hr., fiul viitorului împărat Claudiu, în vârstă de 13 ani, se juca aruncând o pară pe care o prindea direct în gură. Para i-a căzut odată mai adânc, probabil direct în beregată, şi băiatul s-a sufocat înainte de a-i veni cineva în ajutor.

Asupra împrejurimilor veghea vârful ascuţit al Vezuviului. Din pictura murală de la Pompei ştim că atunci nu era un vulcan deschis. Pe înălţimile muntelui păşteau oi: podgoriile şi viile erau risipite pe coline. Vezuviu amuţise din cele mai îndepărtate timpuri, iar oamenii uitaseră că muntele înecat în verdeaţă putea fi un vulcan ameninţător.

In ziua de  24 august a anului 79 (datarea este inca disputata de istorici), la ora 13, când locuitorii din Pompei şi Herculaneum se aşezau la masă, s-a auzit ca din senin un tunet puternic, asurzitor, însoţit de zguduituri care scuturau pământul, iar casele se împleticeau de parcă ar fi fost bete. Din vârful Vezuviului au ţâşnit spre cer  flăcări de foc printre nori de fum negru. Din interiorul craterului care se deschidea izbucneau făclii de cenuşă şi piatră spongioasă care se întindeau acoperind în aşa fel soarele, ca s-a întunecat de tot, lumina venind numai din flăcările şi lava vulcanului.

Sursa : Horia

 Pliniu cel Tânăr povestește

…Cei doi bărbați au văzut un nor extraordinar de nor crescând rapid deasupra muntelui…Aceste evenimente și o cerere de evacuare pe mare transmisă printr-un mesager l-a determinat pe Pliniu cel Bătrân să ordone organizarea unei misiuni de salvare, în care s-a îmbarcat și el. Nepotul său a încercat să-și reia viața normală, continuând să studieze și să se scalde, dar în acea noapte un cutremur l-a trezit pe el și pe mama lui, determinându-i să iasă din casă și să meargă în curte. După un alt cutremur petrecut în apropierea zorilor populația a abandonat localitatea. A avut loc apoi un al treilea cutremur, iar „marea părea să se rostogolească și să se deplaseze dincolo de țărmurile sale”, ceea ce este o dovadă a producerii unui tsunami. Nu există, cu toate acestea, dovezi ale distrugerilor imense produse de valuri. Lumina timpurie a zorilor a fost acoperită de un nor negru, prin care străluceau fulgere numeroase și foarte puternice. Norul a ascuns vederii portul Misenum și insula Capri de-a lungul golfului. Temându-se pentru viața lor, oamenii au început să se strige unii pe alții și să se deplaseze înapoi de pe coastă de-a lungul drumului. Mama lui Pliniu i-a cerut să renunțe la ea și să-și salveze propria viață, deoarece ea era prea corpolentă și prea în vârsta pentru a merge mai departe, dar el a apucat-o de mână și a dus-o cât de departe a putut. O ploaie de cenușă a căzut pe pământ. Pliniu se scutura periodic de cenușă pentru a evita să fie îngropat. Mai târziu, în aceeași zi, cenușa nu a mai căzut și soarele a început să strălucească slab printre nori, încurajându-i pe Pliniu și pe mama lui să se întoarcă acasă și să aștepte vești de la Pliniu cel Bătrân. Scrisoarea compară cenușa cu o pătură de zăpadă.

Ambele orase au fost acoperite de lava Vezuviului in anul 79…De atunci peste 1500 de ani nimeni nu a vazut minunile artistice conservate natural in acest mod tragic…Nu exista multe picturi sau fresce care au ramas din perioada imperiului roman in afara de cele care au fost descoperite aici…

Descoperirea oraşelor Pompei şi Herculaneum

A trecut vreme nu prea îndelungată şi s-a uitat nu numai de izbucnirea Vezuviului, dar şi despre aşezarea geografică a Pompeiului şi Herculaneumu-lui.

În locul acestor localităţi care zăceau sub masa de cenuşă s-au înălţat alte aşezări, s-au sădit copaci şi viţă de vie. Memoria celor întâmplate s-a păstrat numai printre ţăranii care aveau gospodării în aceste părţi, denumind locurile respective Civita, deci oraş.

În veacurile medii, despre Pompei şi Herculaneum nu se mai vorbea nimic. Omul de rând din aceste vremuri, întrebat de soartă tragică a acestor oraşe, ar fi răspuns printr-o ridicare din umeri. Dacă ne-am uită însă pe una din hărţile din Evul Mediu italian, am fi surprinşi că Pompei şi Herculaneum erau notate cu mare exactitate geografică.

Odată cu descoperirea tiparului in perioada Renaşterii s-au publicat scrisorile lui Plinius cel Tânăr, ceea ce a reînviat preocupările faţă de oraşele romane . Scriitorii renascentişti amintesc de ele în poeme şi cronici, dar şi atunci nimeni nu a încercat să stabilească aşezarea lor reală.

Deasupra orasului Herculaneum a apărut satul Resina. În 1720 unul dintre ţăranii de aici, adâncindu-şi puţul, a dat de plăci şi coloane de marmură, pe care le-a vândut pietrarilor napolitani că materie primă. Mergând pe firul acestei întâmplări, comandantul austriac militar, cu reşedinţa la Neapole, a început să facă cercetări proprii. În groapa săpată de ţăran a găsit  câteva statui minunate pe care le-a trimis la Viena, unde se află până în prezent. Nimeni nu şi-a dat până atunci seama că a avut loc descoperirea Herculaneumu-lui.

În decembrie 1738, într-o săpătură, la adâncimea de 20 metri, la Resina, căutătorii de comori au dat peste amfiteatrul Herculaenum. Cea mai preţioasă dintre descoperiri din punct de vedere arheologic a fost o tăbliţă cu o inscripţie. Pe ea s-a citit că Annus Mamoniamus Rufus a înălţat pe cheltuială proprie Teatrum Herculaneum.

Prin împrejurări curioase s-a descoperit mai întâi deci Herculaneum, cu toate că era aşezat sub un strat gros de lavă, aşadar mai greu accesibil decât Pompeiul, care era acoperit cu straturi de cenuşă şi piatră spongioasă.

Curioase au fost căile care au dus la descoperirea Pompeiului. Încă din secolul al XVI-lea se ştia că sub dealul Civita se ascund ruinele unui oraş oarecare. În anul 1594 inginerul Dominico Fontana a primit sarcina de  a contrui un apeduct subteran şi a dat atunci peste curioasele ruine. Descoperirea a trezit o anumită dispută în lumea ştiinţifică: unii istorici au crezut că ruinele sunt fragmente ale Pompeiului, marea majoritate se menţinea la părerea că la Civita se află rămăşiţele oraşului Stabiae.

Abia la 16 august 1763, la Civita s-a descoperit atunci o statuie din marmură albă reprezentând un bărbat într-o togă. Pe soclu s-a citit inscripţia cu următorul conţinut:

În numele împăratului şi imperatorului Cezar Vespasian August, tribunul T. Svedius Clemens a redat oraşului Pompei locul public, însuşit de persoane particulare„.

Pentru prima oară fusese dobândită în acest fel o mărturie indubitabilă că sub dealul Civita se află renumitul Pompei de odinioară.

Astăzi cea mai mare parte din Pompei este decopertat şi poate fi vizitat…

Fresca în Imperiul Roman

Și totuși pictura și în special fresca care a supraviețuit arată dimensiunea artei în imperiul roman.

Să privim împreună…izvoarele…

Interiorul unei vile din Pompei

Dar să vedeți și alte fresce…ce capodopere ale unor artiști rămași anonimi, dar totuși în nemurire…

Privind aceste capodopere îmi amintesc cuvintele unuia din marile genii ale picturii : « Nimic nu este nou sub soarele picturii ! » Am putea încadra frescele în multe epoci ale picturii…Dar Artiștii din secolele XV-XVII nu se puteau inspira din acestea pentru că nu aveau cum să le vadă!

Să ne reamintim însă de unde am început…

Tabloul din dreapta…este Rafael…Fresca din stânga este din Pompei…îngropată în cenușă și lavă vulcanică în anul 73…dezgropată cel mai probabil în jurul anului 1750… probabil însă mult mai târziu ! Rafael a trăit în perioada 1483-1520…

A făcut Rafael o copie perfectă a unei fresce descoperite 200 de ani mai târziu… ?! Supranatural, revelație?

Vă las pe Dumneavoastră să apreciați….

Rubrică realizată de Cezar Corâci