În Germania, sinuciderea asistată medical a devenit legală în 2020, când Curtea Supremă de Justiție a descoperit în Constituția țării un paragraf conform căruia fiecare cetățean are dreptul de a dispune de propria sa viață și, așadar, prin extensie, și dreptul de a fi ajutat în această privință.

Foarte curând după aceea au apărut organizații precum Verein Sterbehilfe (Asociația pentru eutanasie), ai cărei membri cu legitimație pot cere să fie ”ajutați să moară” contra unei taxe de doar câteva mii de euro.

Treaba a mers nemțește până acum câteva zile când staff-ul medical al grupării a tras linie  insistând că nu vor vor mai ucide decât indivizi vaccinați anticovid, sau trecuți prin boală, întrucât:

”Atât eutanasierea, cât  și examinarea clienților noștri care doresc să moară, necesită apropiere, care este și o condiție prealabilă și un teren propice pentru transmiterea coronavirusului. Astfel încât, începând de astăzi, regula 2G (vaccinat sau recuperat din boală) se aplică și în asociația noastră, împreună cu alte măsuri de combatere a infectării, cum ar fi de exemplu testele rapide înainte de întâlnirile care au loc în spații închise.”

Al naibii de logic, nu-i așa? Câtă vreme definiția vieții sociale ca ”o condiție prealabilă și un teren propice pentru transmiterea virusului” este chiar premisa întregii demențe pe care nu doar Germania, ci lumea întreagă o suportă de doi ani încoace!

În plus, având în vedere noblețea misiunii Asociației, n-ar fi deloc cinstit ca onorabilii din Consiliul societății să se procopsească cu vreun guturai în plin exercițiu al funcțiunii.

Iată, așadar, un maxim de coerență nemțească, scoasă parcă direct din jobenul Pălărierului nebun din Alice în Țara Minunilor:

Dacă vrei să mori, trebuie neapărat să te vaccinezi. Dacă ești bolnav, pentru a putea muri trebuie să te vindeci.

Pe de altă parte, decizia de a eutanasia doar vaccinați pare a fi luată în interesul superior al acestora, câtă vreme băftoșii care dau colțul de la vaccin, scapă de plata datorată filantropilor de la Verein Sterbehilfe.

***

Dumnezeu este muzică

Estimp, poporul din România, aka ”idioții Europei”, cum îi numea tandru (alături de bulgari și de ucrainieni), publicația germană Hamburger Morgenpost, ar putea încerca să întâmpine relativ în liniște marea bucurie a Nașterii Domnului, dacă unii dintre compatrioții lor n-ar face tot posibilul să spurce atmosfera cu zarva pe care o provoacă.

Oamenii sunt ființe limitate care înțeleg doar o mică parte din tot ceea ce îi înconjoară.

Există, de pildă, indivizi care, în pofida faptului că nu înțeleg matematica, nu s-au gândit nicio clipă să pretindă că aceasta nu există și, cu atât mai puțin să îi acuze pe matematicieni de toate rele pământului. Și nici măcar cei cu adevărat stupizi nu își doresc o lume din care matematica să fie eradicată.

La fel stau lucrurile și în ceea ce privește muzica. Am putea, însă, presupune că un om născut surd, crescut din părinți surzi și educat într-o școală pentru surzi, ar putea avea toate motivele să se îndoiască de existența muzicii. Iar dacă ar merge la un concert de muzică simfonica ar privi uluit, fără să poată pricepe ce anume fac toți nebunii aceia îmbrăcați în smoking și la ce folosesc obiectele stranii, în care suflă de zor, sau le țin cu tandrețe sub bărbie. N-ar înțelege nici cine este individul din față, care își flutură brațele, și nici la ce anume se zgâiește publicul încremenit.

Dumnezeu este la fel de real ca muzica și ca matematica, iar românii experimentează această realitate prin intermediul creștinismului ortodox, o religie covârșitor majoritară pe aceste meleaguri.

Impertinența unui număr mic de zavragii zvârcolindu-se apoplectic și insultându-și semenii care cred în Dumnezeu și pentru care practicarea credinței în care s-au născut este mai importantă decât mersul la supermaket, dovedește, înainte de orice altceva, o lipsă crasă de civilizație.

Și asta în ciuda aerelor de superioritate manifestate de domnii și doamnele cu pricina.

Câtă vreme, în realitate, până și stăpânii lor din afara țării, care le încurajează comportamentul nerușinat, i-au ales nu deoarece ar fi mai cu moț decât semenii lor, ci tocmai pentru că i-au perceput de la bun început ca fiind răi, proști și cumpărabili la preț redus.

***

P.S. Noul ministru al Sănătății, dl. Alexandru Rafila, în mod evident de un alt calibru decât alde Tătaru, Voiculescu, madam Nimenilă sau ce-am mai avut noi în pandemie, ar putea încerca să facă istorie. Din cea adevărată. Unde mai pui că, dând dovadă de oleacă de inteligență, onestitate și curaj, ar putea răscumpăra și ceva din păcatele de demult ale tatălui d-sale. Nu trebuie decât să vrea cu adevărat. Noi îl urmărim, deocamdată cu încredere și cu simpatie.

Nedeea Burcă