Nedeea Burcă

Conflictul israeliano-palestinian are o istorie complexă, cu rădăcini extrem de adânci și provoacă suferințe cumplite, inimaginabile, atât în Israel cât și în Palestina. Desfășurat cu participarea unei serii întregi de actori relevanți – aka părți interesate (Israel, Hamas, Autoritatea Palestiniană, Egipt, SUA, Hezbollah, Iran, Quatar, Arabia Saudită, etc., etc.) –, reverberațiile sale au fost și sunt resimțite profund, aproape pretutindeni în lume. 

Avem, așadar, de-a face cu un tablou întortocheat și sinuos, imposibil de descris în doar câteva pagini. Există însă o ”porțiune” distinctă a acestuia, care mă intrigă în mod deosebit.

De ce, oare, Israelul este judecat mereu după standarde diferite decât cele aplicate, în împrejurări similare, altor state? Și de ce, oare, suferințele dușmanilor statului Israel sunt privite cu infinit mai multă simpatie decât acelea ale oricărui alt grup din lume? În condițiile în care lista grupurilor etnice, rasiale sau religioase dureros maltratate este nespus de lungă? Cum se face că dramele kurzilor, tibetanilor, uigurilor, cecenilor, musulmanilor din India și hindușilor din Pakistan sau, deloc în ultimul rând, suferința cumplită a armenilor care continuă să fie martirizați sub ochii înghețați ai întregii comunități internaționale, nu impresionează, totuși, pe aproape nimeni? Cum se face că despre toți aceștia și încă despre mulți, foarte mulți alți oameni, uciși fără nicio vină, ale căror comunități au fost distruse, ale căror bunuri au fost furate, nu vorbește aproape nimeni și nu iese nimeni în stradă să-i apere? Pe scurt, cum se face că tot răul care li s-a întâmplat și li se întâmplă nu trezește sfânta indignare a nimănui și nimeni nu se ostenește să solicite reparații și soluții de compromis în numele lor?

Sigur că o parte a acestei unilateralități stranii se datorează pur și simplu antisemitismului. Evreii sunt răi, dușmanii lor sunt buni. În lupta arhetipală dintre bine și rău, nu poți fi decât de partea binelui! Ești învățat să judeci la repezeală și nici nu ai chef să-ți bați capul cu diferențele dintre Războiul inelului și Războiul din Gaza.

Dar, mai e și altceva.

Există punctul de vedere deosebit de răspândit, susținut cu bună credință de foarte mulți oameni rezonabili, de la noi și de aiurea că, în relația dintre israelieni și palestinieni, cei dintâi sunt obligați să se comporte într-un fel deosebit, altfel decât orice altă țară atacată de un vecin. Și asta deoarece Israelul ar fi el însuși responsabil pentru situația palestinienilor alungați de pe pământurile lor. Așadar, câtă vreme Israelul a ocupat teritorii care, de drept, ar trebui să fie sub controlul palestinienilor, ca parte a unui stat palestinian, pacea mult dorită ar putea fi obținută doar atunci când, cel puțin o parte substanțială a acelui pământ ar fi retrocedată palestinienilor.

Toate astea ar fi de un mare bun simț dacă nu ar ignora istoria reală a statului palestinian care, iată, s-a ștres (sau a fost ștearsă?) aproape complet din memoria noastră colectivă.

Pentru început, trebuie spus că Palestina inițială a existat doar pentru o scurtă perioadă, înainte de a fi fost distrusă nu de către Israel, ci de către statele arabe vecine (Iordania, Egipt și Siria). Rezoluția ONU din 1947 a creat atât noul stat Israel, cât și noul stat Palestina, ambele structurate de către Liga Națiunilor pe zona cunoscută sub numele de Palestina, preluată de către Marea Britanie îndată după dezmembrarea Imperiului otoman, în urma Primului Război Mondial.

Atât Gaza cât și Cisiordania, plus un coridor terestru îngust, de legătură – adică aproximativ 44% din suprafața totală – au fost incluse în noul stat Palestina, iar 56% a revenit statului Israel (deșertul Neghev, în mare parte nelocuit și nelocuibil, constiuind o halcă importantă din acest procent).

Statul Palestina a fost sugrumat de la bun început, dar nu de israelieni, care acceptaseră planul ONU, ci de statele arabe învecinate – Egiptul, Siria și Iordania – care l-au respins. Armatele arabe au atacat a doua zi după ce britanicii și-au retras forțele – așa a început primul război arabo-israelian.

Începând cu 1949, timp de aproape două decenii, statele arabe au controlat cea mai mare parte a pământului care trebuia să fie încorporat în statul Palestina și, în tot acest timp, nu le-a trecut nici prin cap să-l cedeze palestinienilor, pentru a reconstitui statul prevăzut de Rezoluția ONU.

Primul război arabo-israelian s-a încheiat la începutul anului 1949, odată cu semnarea armistițiilor bilaterale dintre Israel și fiecare dintre cele trei națiuni arabe. Granițele stabilite în acele acorduri au dat fiecăreia dintre cele patru țări implicate aproximativ teritoriile controlate de armatele lor în momentul încetării focului. Astfel, Cisiordania a devenit parte a Iordaniei, Gaza a devenit parte a Egiptului, iar înalțimile Golan au revenit Siriei. Statul Israel a păstrat restul. Palestinienii, care nu aveau o armată proprie, nu au primit nimic.

Dar, din ”dezbaterile” despre război, care de care mai firoscoase, de pe rețelele sociale, n-ai cum să afli niciodată că Egiptul, Iordania și Siria au avut control total asupra pământurilor palestiniene, timp de aproape douăzeci de ani, și că au refuzat cu obstinație să dea palestinienilor măcar un centimetru pătrat.

Mai trebuie spus și că Israelul a câștigat cea mai mare parte a acestui teritoriu în 1967, atunci când aceleași state arabe au luat decizia, catastrofală pentru palestinieni, de a ataca din nou. Acesta a fost așa numitul război de șase zile, în care egiptenii au fost alungați din Gaza, iordanienii din Cisiordania și sirienii de pe Înălțimile Golan.

Ei, dar ce să vezi, lumea a început să-i plângă pe palestinieni și să ceară restituirea pământurilor acestora abia în momentul în care Israelul a început să controleze aceste zone. Și, până în ziua de astăzi, aproape nimeni nu ține seama că Israelul este singura țară care, totuși, le-a oferit ceva. Anume, a acordat, prin Declarația de principii de la Oslo, un grad substanțial de autonomie Cisiordaniei și Fâșiei Gaza – unii spun și, probabil, pe bună dreptate, că e mult prea puțin dar, oricum, israelienii s-au dovedit mult, mult mai generoși decât fuseseră vreodată iordanienii sau egiptenii.

În al treilea și ultimul rând, discursul despre antisemitismul românilor, rostogolit  de câțiva indivizi care, pesemne, din asta trăiesc, nu face decât să zgândăre inutil o populație care, în lipsă de altceva mai de soi, a început să îi considere drept purtători de cuvânt ai tuturor evreilor  tocmai pe cei câțiva trepăduși de rang mai mult sau mai puțin înalt, ”holocaustologi” combatanți și negustori de piei de cloșcă, care ne privesc și ne judecă dintr-o perspectivă minată de unilateralism, revanșism și umflare nejustificată a propriului sentiment de importanță.

Oamenii aceștia lipsiți de orice subtilitate, încrâncenați, care nu acceptă nuanțele[1] și care au obrăznicia de a încerca să impună inclusiv cine are și cine nu are voie să facă parte din cultura și istoria noastră, nu doar că nu contribuie la eradicarea antisemitismului ci chiar îl provoacă și îl intensifică, poate chiar cu bună știință. Ceea ce este nespus de dureros în primul rând pentru israelienii de origine română, care au rămas legați de țara lor de obârșie, ai căror copii și nepoți își apără astăzi patria cu prețul vieții. Dar și pentru noi toți ceilalți, români sau evrei care, refuzând să urâm, iubim adevărul, bunul simț și normalitatea.

Nu vreau să fiu greșit înțeleasă. Nimic din ce-am scris nu este menit să sugereze că suferințele palestinienilor nu sunt reale și sfâșietoare, că Israelul ar fi cumva absolvit de responsabilitatea de a-i trata omenește, sau că Israelul a avut, mereu, cea mai bună și cea mai înțeleaptă reacție la revendicările lor. Ceea ce spun este doar că biletul de favoare acordat Hamas și statelor arabe este o inconștiență și o orbire morală de neexplicat.

[1]  De exemplu : Holocaustul din Franța a depășit cu mult, în număr de victime, dar nu numai, pe acela din România. Franța ”și-a livrat”  toți evreii, care au fost deportați la Auschwitz, iar de acolo puțini s-au mai putut întoarce. Imediat după eliberare a apărut la Paris o carte, cam de dimensiunile unui Larousse, plină cu denunțuri. Mai precis, cetățenii francezi denunțau autorităților evreii pe care îi cunoșteau, sau nu îi cunoșteau, dar care locuiau în aceeași zonă. Cert este însă că Franței nu i s-a cerut niciodată să-și pună cenușă în cap, nimeni nu vorbește astăzi despre ”Holocaustul din Franța”… La Yad Vashem nu există nicio secțiune dedicată Franței și dacă îi întrebi pe francezi, toți părinții și bunicii lor au fost maquisarzi, deși,  pe vremea aceea Maqui-ul era format în majoritate din… evrei și armeni… Sau: aproape nimeni de la noi nu mai  vorbește despre repatrierea unui număr relativ mare de evrei din Transnistria, spre sfârșitul războiului, salvați la ordinul mareșalului Antonescu… și nici despre povestea profesorului de matematică Marcel Șai , care încă se mai luptă să-i facă dreptate mitropolitului ortodox al Bucovinei, Tit Simedrea. Acesta, în anii Holocaustului,  a salvat viața micuțului Marcel și a familiei sale, îngăduindu-le tuturor să trăiască ascunși, un an și jumătate, într-un subsol al Mitropoliei din Cernăuți… Dar câte și mai câte nu s-ar putea povesti, dacă am avea onestitatea de a ne reaminti corect.