Nu întreba niciodată pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat.”(Johne Donne)

 

De-a lungul timpului, atitudinea omului față de propria sa viață a variat, de la o civilizație la alta. De exemplu, filozofia greacă era favorabilă uciderii celor care au devenit o povară, în Roma antică sinuciderea era considerată, în unele circumstanțe, o moarte onorantă, iar nou născuții spartani care aveau un handicap sau o malformație erau lăsați să moară.

Creștinismul a adus, însă, modificări radicale în ceea ce privește respectul față de viața omenească, afirmând că aceasta este un dar și, de aceea, trebuie întâmpinată cu bucurie și cu mulțumire, conservată și protejată în absolut toate împrejurările, ca expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu.

Iar în ceea ce privește suferința și moartea, creștinii consideră că acestea sunt realități cu care s-a confruntat chiar și Iisus Hristos, care le-a biruit și, înălțându-se pe verticala crucii, le-a reorientat, transfigurându-le în bucurie și viață veșnică.

Chiar dacă societatea laică nu a ținut întotdeauna cont de valorile promovate de Biserică și, chiar dacă, așa cum spuneam, înainte de apariția Weltanschauung-ului creștin sau, chiar mai târziu, în paralel cu acesta, s-au dezvoltat și alte modalități de a înțelege și interpreta sensul lumii și al vieții, Jurământul lui Hipocrate, apărut cu câteva secole bune înainte de Hristos, a exclus, de asemenea, explicit, atât eutanasia, cât și sinuciderea asistată medical:

”Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență. Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se va cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință.”

Așadar, mai bine de 2000 de ani, profesia medicală s-a străduit să mențină distincția dintre ucidere și vindecare, declarându-se public ca o profesie dedicată în întregime păstrării vieții umane, ”indiferent de circumstanțe”.

Euthanasia (termen creat de Francis Bacon și care, literalmente, înseamnă ”moarte bună”, ”moarte ușoară”) este cunoscută astăzi ca o metodă de provocare a unei morți precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea.

Ea poate fi activă (atunci când este realizată prin acțiunea directă a medicului), sau pasivă (prin retragerea tratamentului). De asemenea, în funcție de acordul bolnavului, euthanasia poate fi voluntară (atunci când pacientul, în deplinătatea facultăților sale mintale, ia hotărârea de a i se curma viața) sau non voluntară (atunci cand pacientul este non-competent ca, de exemplu, în cazul persoanelor suferind de demență senilă, sau în acela al copiilor mici).

Un alt tip de euthanasie este cea involuntară (adică împotriva voinței unei persoane competente, aflate în deplinătatea facultăților sale mintale).

Astăzi se mai vorbește și despre sinuciderea asistată medical, o metodă prin care pacientul își curmă propria viață, cu ajutorul medicului.

În realitate, în practică, euthanasia voluntară și sinuciderea asistată medical sunt unul și același lucru.

Promotorii de astăzi ai euthanasiei preferă să nu-și amintească  faptul că, în istoria modernă a Occidentului, aceasta a apărut ca un program medical de crimă în masă, lansat în timpul celui de-al treilea Reich, de către juristul Karl Binding și psihiatrul Alfred Hoche, autorii unui ”tratat academic” care a făcut vâlvă, la vremea lui, și în care apărea, pentru prima dată, ideea de ”viață nedemnă de a fi trăită”. (Die Freigabe der Vernichtung lebensunwerten Lebens[1]). Astfel, ei susțineau, pe baza eugeniei și a darwinismului social, legalizarea uciderii ”din milă” a indivizilor cu un ”statut uman scăzut” și care se constituiau într-o povară prea mare pentru restul societății.

Până în cele din urmă, sub pretextul compasiunii, statul german a ucis sute de mii de copii și adulți ( bolnavi mintali, cu dizabilități, sau declarați ”necorespunzători” din diverse alte motive), programul fiind ulterior extins în spitale, inclusiv în cele psihiatrice, în vederea eliberării spațiului pentru soldații răniți în luptă.[2]

Chiar dacă, în Germania, naziștii au practicat, în imensa majoritate a cazurilor, euthanasia involuntară (adică împotriva voinței pacientului), ororile petrecute acolo ar fi trebuit să se constituie într-un avertisment privitor la pericolele care îi pândesc pe cei care se aventurează pe panta alunecoasă a unei noțiuni de o mare ambiguitate și, pe cale de consecință, susceptibilă unui număr infinit de abuzuri și interpretări. Și care, inevitabil, nu pot să ducă decât la uciderea aleatorie a celor mai vulnerabili dintre noi.

Lucrurile n-au stat, însă, nici pe departe așa, astfel încât contradicțiile și diversele argumente cu privire la acceptarea sau nu a euthanasiei au continuat până prin anii ’90, când opinia publică occidentală era preocupată, în special, de persoanele pe moarte, care aveau dureri îngrozitoare, greu sau chiar imposibil de controlat cu medicamente.

Ulterior, a devenit, însă, evident că durerea poate fi dominată printr-o îngrijire paleativă potrivită și că, teoretic, nimeni n-ar mai trebui să moară în agonie.

Și, așa stând lucrurile, problema centrală, cel puțin la nivel declarativ, a devenit dreptul la autodeterminare, deci nu s-a mai vorbit doar doar despre cancer, ci și despre tulburari neurodegenerative cronice, precum și despre bolile neuromotorii și scleroza în plăci.

Chiar dacă nu neagă nimeni faptul că libertarianismul radical aduce cu sine o imensă frică de dependență, precum și o reacție de dezgust și dispreț la întrevederea unei deteriorări încete, de care foarte mulți oameni se tem mai mult decât de orice altceva, tot atât de adevărat este, însă, și faptul că darwinismul social al culturii occidentale nu atribuie nicio valoare ființelor omenești care nu mai pot produce și nici funcționa în termeni optimi.

Adevăr care s-a văzut foarte limpede în perioada pandemiei când, așa cum știm, s-a refuzat, pur si simplu, tratarea bolnavilor cronici. Ceea ce este, în fond, o formă de euthanasie involuntară destul de asemănătoare cu aceea practicată de cel de-al treilea Reich.

Astfel încât ideea că, într-o bună zi ne vom putea „alege” moartea în mod ”rațional”, este doar o minciună a unora care încearcă, din nou, să ne ”vândă” ceva.

De fapt, lumea occidentală și sistemele medicale din țările vestice au sfârșit prin a genera un număr foarte mare de vârstnici, mulți dintre ei izolați și abandonați prin azile, ținuți în viață cu costuri medicale care tind din ce în ce mai mult să scape de sub orice control. La toate acestea adăugând-se creșterea epidemică a bolii Alzheimer precum și a numeroase alte forme de demență.

E bine să spunem lucrurilor pe nume. Așa zisa euthanasie voluntară nu doar că duce la euthanasia involuntară a a persoanelor nedorite (să luăm, în acest sens, doar exemplul Belgiei, unde legea existentă a fost deja modificată pentru a permite uciderea copiilor cu boli considerate incurabile, indiferent de vârsta acestora), ci este și cea mai economică metodă de a ”trata” bolile terminale.

Cum legalizarea euthanasiei în România este doar o problemă de timp (USR vrea deja o dezbatere în Parlament pe această temă[3]), va fi necesară o întărire a comunităților creștine și, de ce nu, chiar o separare a celor deciși să trăiască în mod practic împotriva curentului, oferind o înțelegere alternativă și contraculturală despre sanctitatea vieții și natura interdependenței umane.

În istoria ortodoxiei românești, perioadele de urgie au adus, de fiecare dată, creșterea Bisericii. Cu atât mai mult se va întâmpla astfel într-o lume de o sălbăticie pe care mulți dintre noi abia dacă și-o pot imagina și în care, printre altele, ”dreptul” de a muri va implica și macabra ”datorie” de a ucide.

Nedeea Burcă

1Dreptul de a anihila o viață ce nu merită a fi trăită