Drumul spre România vasală (X)

”Am moștenit o țară mică, dar independentă. Azi se face România Mare, dar o Românie vasală.” (Regele Ferdinand)

”Eu mă tem însă de ceva mai grav. Am auzit vorbindu-se toată viața mea de conjurații, de societăți secrete și activități oculte. Nu am crezut niciodată în ele. Acum am început să cred. Cred în mâna neagră!” (Regina Maria către Grigore Gafencu)

Pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat în România după așa zisa renunțare la tron a Principelui Moștenitor Carol, trebuie să luăm act, de la bun început, de faptul că politica ”prin noi înșine”, a lui Ionel și Vintilă Brătianu, încurca socotelile Marilor Puteri.

Din punctul lor de vedere, România Mare nu era un rezultat istoric natural, așa cum ne place nouă să credem, ci o creație artificială, hotărâtă într-un cabinet și condiționată de obligația țării noastre de a le satisface ”nevoile strategice”.

Așa stând lucrurile, orice formă de naționalism era considerată, încă de pe atunci, neavenită și ostilă proiectului inițial.

Dacă, din punctul nostru de vedere, Ionel Brătianu a fost un titan politic a cărui luptă împotriva unor imense forțe politice, economice și militare rămâne până în ziua de azi un exemplu – faptele sale de mare demnitate, de inteligență politică și de sacrificiu fiindu-ne astăzi, în mare măsură, interzise, tocmai din cauza grandorii lor! – o parte a celorlalți politicieni români, dar mai ales cei străini, se temeau de el, caracterizându-l, pur si simplu, ca ”periculos”.

Când, după intrarea în război, a constatat că Marile Puteri au mințit, refuzând sprijinul promis și expunând țara la dezastru, Ionel Brătianu a avut o singură replică: ”N-am să le-o iert niciodată!” Mulți au crezut atunci că a fost doar o reacție pasageră de furie, dar în numai câțiva ani de la Marea Unire, când toată lumea îi îmbrățișa pe aliați, câteva legi fulgerătoare au naționalizat principalele resurse naturale, prăbușind averi, distrugând afaceri ale unor mari concerne internaționale, împingând la sinucideri și provocând internări în casele de nebuni ale unor indivizi care au crezut că prețul recunoașterii României Mari era înrobirea ei economică.

De asemenea, el a introdus în Constituția din 1923 două articole care consfințeau proprietatea statului asupra zăcămintelor miniere și a bogățiilor de orice natură ale subsolului (Art. 19), precum și asupra căilor de comunicații, spațiului atmosferic și apelor navigabile și flotabile (Art. 20). Iuliu Maniu, mare proprietar de mine de aur în Ardeal, avea toate motivele să n-o recunoască!¹

Să nu uităm nici de Reforma agrară, promisă de Regele Ferdinand în 1917 și aplicată ulterior, progresiv, pe regiuni istorice: în 1920 pentru Basarabia și în 1921 pentru Vechiul Regat, Transilvania și Bucovina. Au fost expropriate circa șase milioane de hectare, adică 66% din suprafața stăpânită de marii proprietari și, drept urmare, au primit pământ aproximativ două milioane de familii, țăranii români, secui și unguri din Ardeal beneficiind de repartiție de pământ exact în aceeași măsură ca țăranii din Vechiul Regat.

Transilvănenilor, care fuseseră, până la Marea Unire, cetățeni ai monarhiei habsburgice, li s-a pus la dispoziție un drept de opțiune, care trebuia exprimat într-un interval de șase luni, cu privire la cetățenia pe care o aleg – fie cea română, fie cea ungară, fie cetățenia unui alt stat succesor cu provincii istorice preluate din imperiu.

Așa cum ne explică dl. Profesor Ioan Sabău Pop², aproape toți marii proprietari și reprezentanții autorităților din Ungaria prezenți în Ardeal, nu au recunoscut Unirea, optând pentru cetățenia ungară și plecând în străinătate.

Exproprierea, odată cu posesiunile românilor bogați, a moșiilor marilor proprietari unguri, a declanșat o dispută accerbă cu acești ”optanți”, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, făcând lobby la mai toate forurile politice și juridice, atât în România, cât și pe plan internațional.

După înlăturarea regimului bolșevic al lui Bela Kuhn, în Ungaria s-a instaurat regimul condus de Miklos Horthy, care, apoi, s-a plâns la Conferința de Pace de la Paris, susținând că prin măsurile de aplicare a legilor agrare în România, tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri constituie ”o flagrantă violare a tratatelor”.

Disputa dintre Titulescu și reprezentantul Ungariei, contele Appony s-a finalizat, însă, cu înfrângerea acestuia și, până la urmă, dreptul de proprietate al optanților s-a transformat în drept de creanță, România plătind, la propriu, toate aceste proprietăți, adică echivalentul a 4,8 tone de aur, plus 87 de milioane de dolari. Peste toate acestea, pentru încheia definitiv diferendul, Brătianu a decis să pluseze cu 10%, pentru așa zisul ”deranj în proprietate”³.

Așa cum scriam în episodul trecut, Carol a părăsit România la sfârșitul anului 1925. De comun acord cu Brătianu, Regele l-a trimis în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, cu misiunea fie de a-l readuce în țară, fie, în caz de refuz, de a-l pune să semneze o nouă scrisoare, prin care să precizeze că renunță și la drepturile ce-i reveneau asupra fiului său, Mihai.

Cu atât mai mult cu cât prima sa epistolă, cea din 12 septembrie, avea o ultimă frază a cărei ambiguitate nu putea trece neobservată: ”Prin aceasta declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor mele, la care am renunțat de bunăvoie, și mă angajez, pentru liniștea tuturor, să nu mă întorc în țară timp de zece ani, fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația Suveranului.”

Cu alte cuvinte, Carol miza pe o cădere a guvernului liberal, venirea la putere a unui alt partid cu majoritate în Parlament putând produce rechemarea sa din străinătate.

După cum, desigur, spera și că timpul va vindeca rana adâncă a scandalului afacerii cu avioane. De altfel, odată cu cea de-a doua scrisoare, el a mai expediat tatălui său și o explicație prin care încerca să atingă problema calității sale de inspector al Aviației, dar neizbutind decât să-și certifice vinovăția, precum și motivul real al fugii. Astfel, plângându-se că nu a fost ajutat să-și ducă la bun sfârșit programul de înzestrare al Armatei, el se plângea atât de sumele alocate de la buget, mereu întîrziate și prea mici, cât și de numeroasele ”intrigi și interese personale și politice, atât interne, cât și externe, țesute împrejurul acestei chestiuni”.

În realitate, Vintilă Brătianu, despre care s-a tot afirmat apoi că îi este dușman, eliberase tranșa de 100 de milioane de lei destinată contractului, bani din care Carol și Paul al Greciei și-au luat primul comision. Iar întîrzierile la care se referea fuseseră provocate de faptul că, așa cum am scris în episodul trecut, avionul Siskin Armstrong nu exista, iar când a început să fie construit ca prototip, a cedat la testele de anduranță, apoi s-a dezintegrat în zbor, omorând un pilot român.

De altfel, caracterul justificativ și preventiv al demersului ieșea cu prisosință la iveală în încheierea raportului: ”Din aceste considerațiuni […] și cum în aceste zile se face lumină asupra unor fapte săvârșite la Direcția Aeronauticii și la care n-am nicio responsabilitate, rog pe Majestatea Voastră să-și ridice înalta încredere ce mi-a acordat-o numindu-mă inspector general al Aeronauticii.”

Lămurit asupra deciziei ferme a Guvernului și a Casei Regale de a nu mai juca dramoleta din 1918, Carol a semnat, în cele din urmă, actul oficial de renunțare, iar Ferdinand a numit un Consiliu de Regență, compus din trei persoane: Patriarhul Miron Cristea, președintele Curții de casație, Gheorghe Buzdugan, și Prințul Nicolae.

Totodată, votul Parlamentului a confirmat cu putere de lege desemnarea lui Mihai ca moștenitor direct și legitim al lui Ferdinand. Prin prevederile exprese ale Constituției această lege nu mai putea fi abrogată.

Având în vedere contextul social și politic al perioadei, pe care am încercat să-l schițăm, era inevitabil ca succesiunea rapidă a evenimentelor care au urmat în cei mai negri cinci ani ai României moderne (1926-1930) să dea naștere celor mai diverse speculații. Dar, cum dovezile directe sunt anemice sau lipsesc, ne vom mărgini să rezumăm ceea ce se știe sigur, cititorului rămânându-i libertatea de a interpreta și de a alege.

Într-o perioadă de numai trei ani, din vara lui 1927 și pînă în iarna anului 1930, coloana vertebrală României Mari se frânge și statul român constituțional, construit cu atâtea sacrificii, se prăbușește slăbit, la numai un deceniu după Marea Unire.

Astfel, în vreme ce un aventurier calcă în picioare strădania de-o viață a părinților săi și cadavrele a peste 800 000 de copii care și-au dat viața pentru Reîntregirea țării, moartea smulge pe rând de la capul țării pe Regele Ferdinand, cel care și-a sacrificat titlul princiar în slujba românilor, fiind excomunicat de Biserica romano-catolică și șters din cartea familiei Hohezollern ca urmare a adoptării formale a ortodoxismului și a intrării în război de partea Antantei, pe Ionel Brătianu, părintele României reîntregite și pe fratele său, Vintilă, promotorul și artizanul implementării doctrinei economice ”Prin noi înșine”.

Alex Stoenescu ne relatează, via mereu bine informata Elisa Brătianu, câteva amănunte suspecte ale bolii și morții Regelui Ferdinand.

În primăvara lui 1926, pe fondul loviturii primite de la Carol, Regele capătă o paloare bolnăviciosă și slăbește rapid, fără nicio explicație, iar doctorul său, Romalo, pune starea bolnavului pe seama supărării. Îngrijorați, Regina Maria și Ionel Brătianu hotărăsc să-l supună pe Ferdinand unui consult separat și secret condus de doctorul Mamulea, care presupune o tumoră malignă și recomandă un specialist parizian în rectoscopie, dr. Bensaude. Doctorul Romalo, însă… refuză, iar atunci când starea Regelui se agravează, recurge la o analiză făcută la Sinaia, de către un ilustru necunoscut, care diagnostichează un diabet grav.

Doctorul Bensaude nu este consultat nici ulterior, când Ferdinand merge la Paris, ci un alt medic care, după o examinare superficială, îi recomandă o cură la Vichy.

Dușurile de la Vichy îi provoacă Regelui o puternică hemoragie, apoi o sincopă, iar după readucerea bolnavului la Sinaia, în octombrie 1926, doctorul Romalo îl abandonează pur și simplu, locul său fiind luat de doctorul Mamulea, care constată indubitabil prezența tumorii. Chemați de urgență, doctorii Bensaude și Hartman reușesc, totuși, să prelungească viața Regelui cu maximum câteva luni.

Patru luni mai târziu, aparent dintr-o banală laringită, dispărea Ionel Brătianu, în numai cinci zile.

Alex Stoenescu reconstituie, și de data aceasta, evoluția bolii, folosindu-se, printre altele, de relatarea amănunțită a Sabinei Cantacuzino, evidențiind, din nou, incredibile gafe profesionale făcute de medicii care îl consultau periodic.

Astfel, îl vede mai întîi doctorul Elias, care tratează boala cu lejeritate, recomandă gargare și nu mai apare niciodată la patul bolnavului, chiar dacă a fost căutat. Sunt chemați Constantin Angelescu, Ion Nanu Muscel și Nicolae Mefianu.

Gâtul lui Brătianu se umflă vizibil, i se aplică drenuri mari ca să poată respira, apoi este chemat doctorul Nasta, care îi scoate o parte din ganglioni, ”dar fără a găsi colecțiunea de puroi”. Bolnavul nu mai recunoaște pe nimeni, transpiră abundent și, în acest loc, Sabina Cantacuzino, soție de medic, va consemna: ”Intoxicația era generală, abdomenul paralizat și el. Nu urinase din noapte”.

Prezența acestor simptome ciudate pentru o amigdalită pultacee a trezit, la vremea respectivă, o mulțime de suspiciuni. I.G. Duca va încerca să păstreze un ton rezervat: ”S-a pretins, față de virulența cu totul neobișnuită a infecției, că Brătianu fusese otrăvit, se bănuia că niște ruși aflători la el în serviciu ar fi presărat pe pâinea ce i s-a dat o cultură de streptococi anume pregătită. Unii afirmau că atentatul era de natură sovietică, alții mergeau până la a învinui opoziția național-țărănistă. Nu a fost dovedit nimic și nu vreau să las plutind asupra nimănui vreo bănuială.”

Pe de altă parte, la fel ca în cazul Regelui Ferdinand, comportamentul unor medici a fost cel puțin ciudat. Rămâne oricum inexplicabil cum a fost posibil ca doctorul unui rege să-și abandoneze bolnavul într-o stare gravă, iar un alt doctor, după ce prescrie gargară, să dispară câteva zile, chiar căutat fiind, fără niciun semn, deși presa scrisese deja despre boala primului ministru.

Există, de asemenea, și două analize ale unor medici contemporani, ambele publicate în Viața Medicală⁴.

Va urma

Citește și Prințul dezertor și scandalul afacerii Armstrong-Fokker (IX)

1Cf., în acest sens formidabilul portret pe care Alex Stoenescu i-l face lui Ionel Brătianu în vol. 2 al cărții sale Istoria loviturilor de stat din România.