ICC : Bună ziua domnule Petre Constantin, dragă doctor Barbi, vreau să ne aducem împreună aminte de ce făceam acum 31 de ani. Când ai aflat de Timișoara și cum?
Dr. Barbi : Dragă Cezar eu pot să spun acum niște date pe care nu prea le știe lumea. Le știu colegii mei de la Institutul de Economie Mondială. Când am auzit de Timișoara eram internat la secția de psihiatrie a spitalului Gheorghe Marinescu unde fusesem băgat cu doi ani jumate înainte, la secția de resocializare.
ICC :Metodele securității!
Dr. Barbi : Vreau să spun că nu am dus-o rău acolo, m-a distrat, este una dintre cele mai frumoase… nu frumoase, interesante, amintiri din viața mea. Pentru că eram acolo o trupă de simulanți, toți băgați cu japca între nebuni. Ăștia erau nebunii buni de muncă. Eu, de pildă, am fost repartizat la atelierul auto unde pe ce puneam mâna stricam, așa că m-au dat, șeful de atelier Nea Fane, m-a dat să spăl mașini. Care era o chestie foarte tare, pentru că era singurul loc unde primeai un pachet de țigări. Primeai un Kent de la doctorul căruia îi spălai mașina. Eu, nefiind fumător, duceam băieților Kentul. Așa că aveam un Kent pe zi pentru băieți. Am avut o viață ușoară. Ce era frumos este că aveam niște servituți. Erau niște reguli obligatorii, în sensul că în fiecare dimineață cântam imnul, nu-ți vine să crezi…
ICC :La spital! Evident că nu-mi vine să cred… sau îmi vine să cred că și eu l-am cântat, în alte locuri.
Dr. Barbi : După care ne vedeam fiecare de treaba noastră. Făcusem o gaură în gard, pe care o acopeream cu o tufă și un bolovan pe unde ieșeam toți, ne vedeam de treburile noastre în timpul zilei. Și eu, de exemplu, stăteam la două blocuri distanță de gaura din gardul balamucului. Mă duceam frumos, dormeam noaptea acasă, mă sculam la patru jumate ca să fiu la cinci în spital, și așa am dus-o doi ani. Când am auzit… bineînțeles că ascultam Europa Liberă. Când am auzit chestia aia, mincinoasă de altfel, cu 60 000 de morți la Timișoara…
ICC : Da, dar groaznică, împușcăturile…
Dr. Barbi : Da, cu tot dichisul ăla… am pus mâna pe un borcan de iaurt, era după ora unu noaptea când s-a întâmplat, deci fugisem, eram deja acasă, și tu știi foarte bine, făceam soluție pentru prepararea pânzelor de pictură din oxid de zinc, pulbere, clei de oase și ulei de in… În seara de 18 cred că a fost, am ieșit să îmi plimb câinele lup, Wolfi îl chema, și am ieșit cu Wolfi, cu borcanul de vopsea albă și cu o pensulă. De zăpăcit ce eram, am luat o pensulă mai lată decât gura borcanului. Și m-am dus, era un bloc în construcție înspre metroul Berceni, oferea așa o panoramă foarte frumoasă, avea o fațadă de cărămidă și am început să scriu Jos comunismul! Cu câinele lângă mine.
ICC : Și așa a apărut grafitti în România!
Dr. Barbi : Stai să vezi. Că nu intra pensula în borcan. Și atunci eu trebuia să torn cu grijă soluția pe pensulă…
ICC :Ca să n-o mănânce câinele care se intoxica, normal!
Dr. Barbi : Stai să vezi. Asta era la vreo 30 de metri de șoseaua principală. Și eu eram într-un con de umbră acolo. A trecut o trupă de asta de trei indivizi, doi soldați și un milițian.
ICC :Așa umblau în ultimele zile…
Dr. Barbi : Așa și… cu câine și ei. M-a simțit câinele, eu eram în umbră, dar câinele lor a simțit câinele meu. Și am luat-o la goană ocolind blocul, blocul era în construcție încă, ușile de fier de la blocuri, știi cum erau, norocul meu că ușile n-aveau încă puse geamurile. Și am fugit cu câinele meu și, în spatele lui, câinele polițiștilor cu care s-a și încăierat… m-am rugat la Dumnezeu să pot ajunge pe terasa blocului, că blocul avea opt scări, să ajung la terasa blocului și să cobor pe scara dinspre Șoseaua Berceni. Și nu au fost geamuri, măi. Am trecut prin uși, am coborât pe scara cealaltă, am ieșit pe Șoseaua Berceni și am sărit imediat, după 50 de metri, gardul la balamuc. Și m-am dus din nou în salon. Cu câinele după mine. Deci așa am început eu toată afacerea. Bineînțeles că nu m-am potolit, a doua zi am ieșit cu niște cărbune graf, știi că era cărbune negru.
ICC :Fondul plastic era competitiv…
Dr. Barbi : Domnule, interesant este că și acum acel slogan ”Nu ne temem de călăul Ceaușescu!” rezistă pe perete, deși ăștia tot îi dau cu vinarom sau cum se cheamă. Până la urmă, mi se pare că acum un an sau doi au venit și au ras tencuiala, domnule! Dar eu am apucat să fac poze. Cu orice ai fi dat, cărbunele ăla ieșea deasupra.
ICC :Vreau să îți pun o întrebare. Ai crezut că o să vezi comunismul dispărând și dacă da, când?
Dr. Barbi : De crezut n-am crezut dar…
ICC : Atunci hai sa-ți destăinuiesc eu ceva, și pot dovedi cu martori. Noi nu cunoșteam încă pe vremea aceea, pentru că asta a fost ”drama” României, faptul că societatea civilă probabil exista, dar fiecare în tranșeea lui. Și cel mult informații care sigur că unele erau manipulatoare, cum ai spus, Europa Liberă, BBC sau altele. Să știi că în ziua în care a fost ales Ioan Paul, al doilea papă, pentru care am o stimă deosebită, pentru sfântul Ioan Paul, eu am și avut ocazia să mă întâlnesc de patru ori cu el, am spus, în momentul în care am auzit… am căzut în genunchi și am spus ”Comunismul e terminat! Nu există comunism cu papă!” Fără să știu toate mașinațiile, acțiuni, CIA, ce-o fi fost, dar în orice caz, până la urmă a fost un lucru pozitiv. În folosul democrației. Și am scris acest lucru atunci, și am martori pentru această credință a mea. E adevărat, dacă e să fac destăinuirea până la capăt, că nu eram sigur că voi apuca să văd dispărând comunismul.
Dr. Barbi : Eu n-am crezut, dar am sperat.
ICC : Știi de ce? Pentru că, ca și tine, poate mai puțin profesional ca tine, m-am ocupat o viață de macroeconomie. A fost debușeul cel mai interesant pentru teoria sistemelor, mi-am început meseria la Institutul Central de Informatica, făceam modele de prognoză, planificare pentru economia națională. Cu Florin Georgescu, cu nea Nicu Văcăroiu… deci eu făceam calculele cu mâna mea, evident cu calculatoarele de atunci…. Și mi-a fost clar că, economic sistemul va face implozie. La un moment dat. Nu puteam să știu când. Bun. Dar, revenind, pe 21 decembrie ce făceai?
Dr. Barbi : Îți mai dau un amănunt. Nu credeam, dar speram. Ți-am zis că la secția aceea de resocializare, la profesorul Romilă, Dumnezeu să-l ajute, trăiește încă…
ICC : Dumnezeu să-l ajute pentru că pe mine m-a ajutat când am avut o problemă….m-a ajutat și pentru că soția lui era colega mătușii mele, la Brâncovenesc, iar el săracu ce-a pățit cu meditația transcedentală știm amândoi. După mine rămâne cel mai mare psihiatru al României..
Dr. Barbi :…și faptul că el știa de noi, ne proteja… făceam pușcărie dacă nu ne ținea acolo… Când eram încă internați, nu știu ce s-a întâmplat, unul dintre noi a făcut tămbălău așa în public și cineva din spital, deci erau și din ăștia prin spital, a informat secția de poliție 15. Și de fiecare 1 mai (a început la 1 mai 1986, da, și de 23 august, în seara precedentă, ne luau pe toți ăștia șase, ne duceau la secția de poliție și ne țineau acolo, să nu cumva să ieșim la miting.
ICC : Frica. Începuse frica!
Dr. Barbi : Noi aveam certificat de nebuni.
ICC : Erați deci periculoși.
Dr. Barbi : Da. Și prima dată ne-au băgat la beci și ne-au bătut țiganii, că erau numai din ăștia, din cartier, ciorditori, ne-au bătut de ne-au rupt, eram doar doi când am intrat, așa era de 1 mai… de 23 august m-am dus cu un prieten de-al meu rugbist, 1, 95 m. I-am povestit ce am pățit, era pentru prima dată și când a intrat în secție, bineînțeles că s-a uitat el la ăia… Ăia aveau ordin să ne bată. Dar ăsta a zis: Bă, de ce te uiți tu la mine așa urât? I-a zis unui țigan. Și au început țiganii scandalul. Bă, tu ține-mi spatele, mi-a zis, să nu-mi dea pe la spate. Și a bătut vreo 12 țigani de i-a înșirat ca pe sardele. Acuma poliția probabil că știa la ușa aia de tablă ce se întâmplă înăuntru, dar erau convinși că noi luăm bătaia… Până au început ăia să urle: Aoleu șefu, ia-ne că ne omoară… Așa și… cum am ajuns pe 21. Am plecat dimineața, la ora 5,30, că atunci dădeau drumul la metrou și ce-mi veni mie să mă duc la atelierul maestrului Corneliu Baba. Aveam cheie. Și m-am dus: E televiziune, acolo se pot întâmpla niște chestii, și să fiu pe aproape. Până pe la 10,30 nu s-a întâmplat nimic, pustiu… Ei, ziceam să iau eu metroul. Și așa mi-a călăuzit soarta pașii că am luat metroul și m-am dus, unde să cobor eu, am coborât la Piața Romană. Unde am văzut o mulțime de femei, bărbați, toți cu steaguri în mână și tăbărâseră pe doi polițiști să le dea steagurile. Domnule, ia steagurile, să nu ziceți că le-am rupt noi. Ce dracu se întâmplă? Ce-o fi? Ce-o fi? Habar n-aveam de miting. De la Romană am luat-o pe jos, de fapt nu am luat-o, am cam început să fug la vale, către Universitate… instinctul… și pe drum s-a atașat de mine un băiat pe care-l știam de la casa de Cultură, de la Preoteasa. Era Mihai Gâtlan, care în ziua aia a fost strivit de zid la Dalles.
ICC : Știi că eu sunt prieten bun cu tatăl lui…
Dr. Barbi : E pictor și taică-său
ICC : De aia-l cunosc eu, eu pictam pe stradă cu el și ne mai lua miliția, deși eram membri la Asociația Artiștilor Plastici, aveam legitimație, pe care scrie că ai voie să execuți lucrări de arte plastice pe stradă…
Dr. Barbi : El picta prin Centrul Vechi, pe acolo…
ICC : A mai fost și pe lângă Dâmbovița împreună, dar ne cunoaștem de foarte mulți ani cred că pe el îl cunosc din anii 70, ceva de genul ăsta…
Dr. Barbi : Fugeam, fugeam către Piața Universității, primul cordon de poliție, de soldați cum erau atunci ăia, îmbrăcați albastru, soldații ăia cu viziere, nici nu mai știu bine, cred că erau în albastru și cu scuturi.. dar erau aliniați în dreptul Cinematografului Aro, Patria. Ei erau cu spatele la noi, cu fața înspre Sud, spre Piața Unirii. Am trecut printre ei ca prin brânză. În față la alimentara aia Unic, sau cum se chema, erau vreo 300 de metri… domnule am fugit ăia 300 de metri gândindu-mă cum naiba e glonțul în spate, e cald, e rece? Și fugeam de parcă nu atingeam pământul și în urechi îmi răsuna un câtec de pian, o melodie… asta a fost balada lui Mihai Gâtlan pe care am scris-o și Cristi Pațurcă i-a făcut și muzica.
ICC : Îmi trimiți o înregistrare să o atașez?
Dr. Barbi : Piesa nu a putut fi trasă în studio, toți au refuzat-o, o să îți trimit textul. Și de al doilea aliniament, ăla de la Inter, nu am mai putut să trecem. Efectiv, nu am mai putut să trecem. Ne-am trântit lângă bordură și acolo l-am văzut eu pe unul am zis, băi, ăsta-i Ceaușescu. Domnule, semăna perfect, perfect cu Ceaușescu! A venit la mine, el m-a împins, m-am lovit cu călcâilele de bordură și m-am apucat de el, a căzut peste mine. Eu cred, și acum sunt convins, că era vreunul dintre frații lui nea Nicu. Prea semăna cu el. Îmbrăcat în kaki. Și m-a luat: Măi, sunteți terminați! Și eu am spus: Să știți domnule că mâine o veți păți dvs. mai rău decât o să o pățesc eu astăzi. Când mi-a dat ăla drumul, ”nea Nicu”, era 11,45-12 cel mult.Am ajuns în fața primului grup de 100-150 de oameni. De acolo am o fotografie…
interviu realizat de Cezar Corâci
