Marile epidemii nu sunt ceva neobișnuit, decât poate pentru cei tineri și foarte tineri, care nu au termeni de comparație. Totuși, perioada pe care o traversăm ni se pare, tuturor, extrem de bizară. Lucrurile pe care nu le înțelegem devin, pe zi ce trece, mai numeroase, și asta nu pentru că am fi cu toții proști și analfabeți, așa cum suntem acuzați, mai de-a dreptul sau mai pe ocolite, de unii care, altminteri, se descurcă al naibii de greu când e vorba să înnoade două fraze coerente, ci din pricină că am fost împinși într-un joc stupid, cu reguli aberante și contradictorii, care se schimbă de la o zi la alta.

Tocmai de aceea, este importantă rememorarea acelei pagini din istoria României care, mărturisind despre felul în care o mână de medici și studenți români, coordonați de unul dintre părinții fondatori ai mediciniei românești – mă refer la Ion Cantacuzino – au făcut față cu brio unei situații cu mult mai grave decât aceea pe care o traversăm acum. Cu mijloace infinit mai puține decât acelea de care dispunem în prezent, dar cu un firesc al omeniei care astăzi pare pierdut.

România începutului de secol XX s-a confruntat cu tifosul exantematic, cu febra tifoidă, cu holera și cu gripa spaniolă care au lovit, uneori, concomitent, iar Primul Război Mondial și ocupația germană au agravat și mai mult situația.

Dincolo de reproducerea unei suite de date biobibliografice seci, ușor de găsit și de reprodus ca atare, sunt importante, în acest sens, mărturiile celor care au făcut, în acele vremuri, istorie.

Alice Magheru s-a numărat printre discipolii doctorului Cantacuzino și, peste foarte mulți ani, a răspuns rugăminții lui G. Brătescu, acceptând să-și aștearnă pe hârtie amintirile din perioada studenției1.

Iată, așadar, o tânără din protipendada bucureșteană (Alice era fiica lui Mauriciu Focșeneanu, secretar general al BNR) care, la nici 24 de ani și, în plin război, străbate frontul în toate direcțiile, participând, alături de mentorul ei și de ceilalți ”cantacuziniști”, la eradicarea molimelor care decimau atât armata, cât și întreaga populație civilă. Atât logodnicul și viitorul ei soț, medicul și scriitorul George Magheru, nepot al generalului cu același nume, cât și fratele ei, de 19 ani, se găseau, de asemenea, pe front.

Toată dimineața eram în lagăr [ lagărul celor 6 000 de ostateci civili, din Galați, în care izbucnise holera] – își amintește ea – iar după amiezele în laborator, astfel că toată ziua îmi era ocupată de însămânțări (eventualii purtători de vibrioni), vaccinări, prepararea și examinarea frotiurilor etc.).

Dar ce fericire, seara, când isprăveam, să-l ascult pe doctorul Popescu-Azuga, comentând Istoria Egiptului, de Maspero, sau chiar în laborator, pe când coloram frotiurile, să-l ascult pe profesorul Slătineanu care, aflând că văzusem și eu baletele rusești cu Nijinsky și Pavlova, în 1912, la Viena, și că-mi place muzica, se amuza să le evoce acolo, lângă microscoapele doctorului Baroni. []

La 16 noiembrie, pe când vaccinam populația civilă din Galați (20 000 de persoane, cu un singur ac, în 14 zile!), cineva din cei veniți la vaccinare m-a împins din greșeală peste un bec aprins și mâna dreaptă, udă de alcool, a luat foc, provocându-mi arsuri serioase pe tot brațul. […]

Cele șase săptămâni trăite la Galați, printre cantacuziniști, mă făceau să uit uneori că sunt departe de casă, de familie, dar nu și de George Magheru, care ajunsese undeva în fundul Ardealului, cu căruțele coloanei Divizionului II tren; acum războiul luase un alt aspect, holera era învinsă, dar veștile de pe fronturi erau din ce în ce mai proaste; începuse retragerea.

Și, mai departe:

Până în august 1917, cât a rămas spitalul la Dorohoi, câte evenimente, câte greutăți, câte doruri! Eram din nou printre cantacuziniști. Ziua lucram în spitale, dar mai ales în laborator; serile, la popotă, conversațiile cu Iacobson, Popescu-Azuga, Lupu, Enescu erau pasionante: muzică, medicină, poezie. Câtăva vreme a fost printre noi și tânărul Ștefan S. Nicolau, care ne cânta uneori la vioară.

Sufeream împreună rigorile și lipsurile războiului, dar mai ales pierderile: șeful nostru, admirabilul Iacobson, a murit de tifos exantematic. Popescu-Azuga, care încă din ianuarie continua activitatea lui de igienist în regiunea Iași, a fost secerat de același tifos; și azi îl mai regret. Alții, ceva mai tineri, Lupu și Enescu, au făcut și ei exantematicul, dar au scăpat cu viață.”

Este vorba, așadar, despre niște medici care luptă, zi de zi, cu moartea, dar care nu doar că nu tremură de frică, dar nu uită, nici chiar în acele condiții, să asculte muzică și poezie, să discute pe marginea unor teme captivante, pe scurt, să trăiască frumos și cu demnitate. Adică, să rămână oameni.

La șase august: Mărășeștii. O teribilă furtună a smuls o scândură de pe acoperișul unei barăci, scândura a intrat prin fereastra laboratorului, răsturnând stelajele cu tuburile conținând germenii (pe care îi izolasem din hemoculturi), ce urmau să fie trimiși la Iași, pentru prepararea de noi vaccinuri.

Cu sublimat, fenol, etc. și ajutați de devotații sanitari, am spălat mesele și podeaua, dar exact a 15-a zi s-au îmbolnăvit nouă sanitari și ordonanțe, cât și Lucica Bancheriu, iar din hemoculturile lor au crescut bacilii tifici, paratifici A și paratifici B, așa cum îi izolasem de la bolnavi.

După câtva timp a revenit și Magheru, care a fost repartizat imediat la triaj, fiind socotit imunizat împotriva celor două tifose.

Deși deparazitați, soldații mai aveau păduchi.

Abia mai târziu, prin moartea doctorului Clunet, ne-am dat seama că tifosul exantematic nu dă imunitate și că, de regulă, a doua oară omoară.

Febra tifoidă făcea încă și ea ravagii. […]

Slăbisem mult, tușeam ca un copil cu tuse convulsivă și aveam și febră peste 38 grade. […] Ciucă mi-a examinat plămânii, m-a obligat să rămân culcată și i-a scris Profesorului Cantacuzino care a venit după câteva zile; m-a examinat și dânsul, părea necăjit și mi-a spus să nu mă mișc din pat.

Peste noapte a dormit în cameră cu M. Ciucă, Combiescu și Magheru.

A doua zi dimineața, a venit din nou la mine și, pe când îmi povestea cum colonelul Tătăranu trecuse frontul clandestin și ce vești adusese acesta din teritoriul ocupat, deodată s-a auzit afară gălăgie și au izbucnit strigăte: Foc, foc!

Ardea garajul, la trei metri de baraca noastră.

Era 1 decembrie și un frig de -10 grade. Trebuia salvat mai ales materialul de laborator. Profesorul, încă foarte voinic, lua în brațe un autoclav după altul, cărându-le cât mai departe de flăcări, iar Mihai Ciucă împreună cu sanitarii și ordonanțele, cărau în spate bolnavii de febră tifoidă, până la un spital de campanie ce se afla la vreo 300 de metri de al nostru.”

Așadar, ”infectații” nu doar că nu erau întemnițați, sedați, jigniți sau brutalizați, ci erau cărați în spinare de către medicii și sanitarii care nu pregetau să-și facă datoria, uneori, așa cum își amintește Alice Magheru, cu prețul propriei lor vieți.

Din micul laborator de ser antistreptococic și antidezinteric al Profesorului Ion Cantacuzino care, în 1904 putea instrui 20 de studenți, cu un buget de 6000 de lei, și din care s-au desprins ulterior, ca dintr-un astru, sateliții, laboratoarele regionale de bacteriologie de la Craiova, Galați, Constanța, Sulina și Iași, începând astfel prepararea vaccinului împotriva ferbei tifoide și a holerei asiatice, în 1910, a serului antidifteric, în 1916, a serurilor și vaccinurilor necesare armatei române și a celei rusești, în 1917, precum și a serului antimeningococic și antigangrenos, în 1920, a luat naștere, în aprilie 1921, Institutul Cantacuzino, cu spațiu extins ( în 1924), capabil să învețe 200 de studenți, să specializeze 20 de medici, să întrețină nouă bursieri, două reviste științifice (Revista științelor medicale și Archives Roumaines de Pathologie Experimentale et de Microbiologie), să prepare o sută de varietăți de seruri și vaccinuri, în valoare de 35 000 000 de lei, să execute peste 35 000 de analize gratuite și să întrețină cea mai frumoasă bibliotecă științifică din țară.

Acesta a fost darul Profesorului Cantacuzino și al tinerilor ”cantacuziniști” pentru poporul român, semnătura lor anonimă găsindu-se, așa cum spunea Arghezi, pe brațul fiecărui copil născut în următoarea sută de ani, ca o ștampilă și ca o garanție de sănătate.

Apoi, încetul cu încetul, epidemiile au devenit prilejuri pentru afaceri ”pe sub mână”, dezvoltate în umbra teatrului ieftin servit de guvernanți și de mass media, mascarade jenante cu izolete și oameni internați forțat, dar care nu pot fi nici atinși și nici consultați de medicii înfofoliți în echipament de protecție cumpărat la suprapreț.

Iar darul lui Ion Cantacuzino a rămas pentru totdeauna pierdut…

1Cf. Momente din trecutul medicinii, Studii, note și documente, apărută la Editura medicală, în 1983.