Există o ironie deosebită — proprie istoriei — în faptul că, în februarie 2026, Statele Unite și-au propus să distrugă Iranul ca putere regională, dar au sfârșit prin a-i consolida dominația.

Aceasta nu este o paradox — este un tipar. Oricine a fost atent la ultimele trei decenii de politica externă americană în Orientul Mijlociu îl va recunoaște cu ușurință, pentru că s-a mai întâmplat și pentru că mulți dintre noi am avertizat că se va repeta.

Am scris în „Quagmire”, în 1992, că Statele Unite nu aveau niciun interes strategic de a deveni arbitrul permanent al politicii din Orientul Mijlociu și nicio capacitate — militară, culturală sau instituțională — de a remodela regiunea după propriul chip.

Am scris în „Sandstorm”, în 2005, că invadarea Irakului nu a diminuat puterea iraniană, ci dimpotrivă, a amplificat-o enorm, prin eliminarea principalului rival regional al Teheranului și prin transformarea majorității șiite din țară în forța conducătoare a statului.

Reacția Washingtonului, atât atunci, cât și acum, a fost să producă și mai multe analize în think-tank-uri, să programeze și mai multe audieri în Senat și să declanșeze și mai multe războaie.

Acum resimțim undele de șoc ale celei mai recente catastrofe de acest gen, iar imaginea devine extrem de clară: Iranul a ieșit din războiul din 2026 nu ca un stat eșuat, ci ca puterea preeminentă a Golfului Persic.

Mullahii pe care Donald Trump a promis că îi va mătura de pe scenă au fost înlocuiți, ce-i drept — dar de o conducere militară mai dură, mai tânără și mai capabilă, aflată sub comanda lui Mojtaba Khamenei și a Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice; o conducere care a lepădat defensiva teologică a generației fondatoare și a adoptat calculul strategic rece al unui stat care știe că a supraviețuit și știe exact și cui i-a supraviețuit.

Acesta nu este Iranul care a semnat JCPOA, ci un Iran care a fost la război și a învins.

Să fim exacți cu privire al ce înseamnă „a învinge” în acest context, pentru că apărătorii Washingtonului vor contesta termenul. Iranul nu a obținut o victorie militară asupra Statelor Unite — nimeni nu sugerează că Gărzile Revoluționare ar fi pus pe fugă Flota a Șaptea.

Iranul a câștigat, însă, în sensul cel mai important din punct de vedere strategic: a păstrat regimul, a demonstrat reziliența capacității sale militare și industriale, a descurajat dorința adversarilor săi de a continua războiul, și a ieșit din conflict cu o legitimitate sporită pe plan intern și cu un prestigiu crescut în întreaga regiune.

A supraviețuit atentatului la adresa conducerii statului. Și-a refăcut arsenalul de rachete mai repede decât se anticipase. Iar acum, în termeni practici, controlează Strâmtoarea Hormuz într-un mod care îi oferă o pârghie asupra economiei globale pe care nicio prezență navală americană, oricât de mare, nu o poate anula cu ușurință.

Trump a declarat „o victorie totală și deplină” la începutul lunii martie. Până în iunie, situația se schimbase radical. Și acesta este un tipar. Americanii aflați în poziții de conducere au un talent remarcabil de a declara victoria exact în momentul în care consecințele războiului abia încep să se acumuleze.

Adepții curentului realist din politica externă americană — tradiția lui George Kennan, a lui Hans Morgenthau și a think-tank-ului Cato Institute, unde am petrecut mulți ani — au atras atenția tocmai asupra acestui pericol. Au avertizat că statele au interese naționale fundamentate pe realitățile geografice, istorice și demografice, interese care nu pot fi nu pot fi spulberate cu bombe.

Au avertizat că Iranul — o civilizație trimilenară, cu o populație de 90 de milioane de locuitori și o poziție strategică de-a lungul celor mai importante căi navigabile ale lumii — nu reprezintă o provocare ce poate fi rezolvată prin campanii aeriene.

Au avertizat, de asemenea, că fanteziile privitoare la schimbările de regim, alimentate de oameni care nu l-au citit niciodată cu seriozitate pe Clausewitz, tind să genereze nu guverne succesoare docile, ci versiuni radicalizate, naționaliste și militarizate ale adversarului pe care ai încercat să-l elimini.

Statele arabe din Golf au înțeles acest lucru, motiv pentru care —cu excepția parțială (și tipic cinică) a Arabiei Saudite — au refuzat să ofere Washingtonului acces la spațiul lor aerian și și-au exprimat opoziția față de război într-un mod neobișnuit de public.

Ele trăiesc în vecinătatea Iranului. Nu își pot permite să confunde un adversar slăbit temporar cu unul înfrânt definitiv. Știau că Iranul, indiferent de configurația sa internă, a doua zi după sfârșitul războiului va fi tot acolo și că vor fi nevoite să negocieze termenii coexistenței cu acesta mult timp după întoarcerea acasă a portavioanelor americane.

Erorile de calcul care au dus la acest rezultat nu au fost propriu zis eșecuri ale serviciilor de informații. Informațiile au fost, conform majorității relatărilor, destul de exacte, atât în privința capacităților militare ale Iranului, a rezilienței infrastructurii sale de rachete dispersate pe teritoriu cât și a pregătirii CGRI (Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice) pentru o campanie prelungită.

Eșecul a fost unul politic și strategic — o eroare de judecată la cele mai înalte niveluri, înrădăcinată în aceeași gândire magică care, în 2003, a trimis trupele americane la Bagdad, îmbătându-se cu iluzia că vor fi întâmpinate cu flori.

Washingtonul s-a autoconvins că prudența de care a dat dovadă Iranul în 2024 și 2025 era o dovadă de slăbiciune. Aceasta a fost, însă, așa cum am scris la acea vreme, o dovadă de răbdare.

Conducerea Iranului a studiat Războiul din Irak, din 2003. Așișderea intervenția în Libia din 2011, trăgând o concluzie demnă de orice strateg serios: anume că operațiunile militare americane în regiune tind să fie rapide în fazele inițiale și tot mai lipsite de scop ulterior, iar strategia optimă pentru un adversar vizat este să supraviețuiască loviturii inițiale, să își conserve capacitățile și să aștepte erodarea voinței civice și politice a Americii.

Aceasta nu este o perspectivă nouă. Este logica strategică a aproape oricărei campanii asimetrice de succes din ultima jumătate de secol.

Consecințele care se fac resimțite acum în tot Orientul Mijlociu erau previzibile pentru oricine nu s-a lăsat amăgit de iluzii. Credibilitatea Americii în fața partenerilor din Golf a fost grav afectată — nu pentru că America a declanșat un război, ci pentru că a lansat acest război în ciuda obiecțiilor lor explicite, le-a provocat daune economice colaterale prin perturbările din strâmtoarea Hormuz și explozia primelor de asigurare, iar în final a eșuat în atingerea obiectivelor care promiteau să justifice întreaga acțiune.

Statele Unite au demonstrat, din nou, că sunt un partener imprevizibil, ale cărui angajamente strategice majore depind de entuziasmele oricărei administrații care se nimerește la putere.

Între timp, noua conducere a Iranului a învățat lecția războiului cu acea claritate lipsită de sentimentalism care tinde să urmeze experiențelor la limita dintre viață și moarte. A renunțat la anti-americanismul de fațadă al erei Khomeini — care a fost întotdeauna jumătate teatru și jumătate politică — și l-a înlocuit cu ceva mai bine definit și, prin urmare, mai periculos: o viziune strategică în care inamicul este descurajat prin potențial militar real și nu prin retorică.

Noua generație aflată la conducerea Republicii Islamice nu a ajuns la putere apărând o revoluție. Ea a preluat frâiele unui stat care a supraviețuit tentativei unei superputeri de a-l distruge. Aceasta este o cu totul altă formă de autoritate și ea generează un alt tip de politică externă.

Scriu despre Orientul Mijlociu și despre politica externă americană de patru decenii. În tot acest timp, am privit Washingtonul comițând aceeași categorie de erori cu o consecvență remarcabilă: confundarea dorinței de a obține un anumit rezultat cu analiza necesară atingerii lui; confundarea dominației militare cu influența politică; și refuzul de a pune, înaintea oricărei intervenții, întrebarea pe care Carl von Clausewitz o identifica drept prima obligație a omului de stat — în ce fel de război intrăm și care sunt mizele sale realiste?

Răspunsul la această întrebare, dacă ar fi fost pusă cu seriozitate în iarna anului 2026, ar fi presupus o limitare negociată a programului nuclear al Iranului, strategii de izolare și descurajare aplicate cu răbdare — de tipul celor care au gestionat amenințarea sovietică timp de patru decenii — și recunoașterea faptului că o țară de dimensiunea, istoria și poziția strategică a Iranului nu poate fi eliminată din ecuația regională, ci trebuie, pur și simplu, integrată într-un sistem de echilibru.

Pe scurt, ar fi fost nevoie de acea activitate diplomatică de uzură, plictisitoare, lipsită de strălucire și solicitantă din punct de vedere instituțional, pe care elita americană de politică externă tinde să o considere insuficient de satisfăcătoare.

În schimb, Statele Unite s-au ales cu un război. Iar acum, analizând peisajul Orientului Mijlociu postbelic — cu o nouă conducere consolidată în Iran, cu prestigiul său regional sporit, cu un control asupra căilor navigabile vitale mai ferm stabilit decât în orice alt moment din istoria Republicii Islamice și cu influența americană asupra partenerilor din Golf la cel mai scăzut nivel din ultimele decenii — nu ne rămâne decât să contemplăm, din nou, prăpastia dintre ceea ce s-a promis și ceea ce s-a livrat.

Hegemonul pe care Statele Unite au încercat să îl distrugă a fost, de fapt, creat chiar de ele. Aceasta este lecția. Marea întrebare rămâne, ca întotdeauna, dacă Washingtonul va fi sau nu capabil să o învețe.

Leon Hadar, este jurnalist, blogger și scriitor american, de origine israeliană. Critic de multă vreme al politicii americane în Orientul Mijlociu, el a fost cercetător la Institutul Cato, iar în prezent este cercetător principal la Foreign Policy Research Institute.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile pentru verificarea informațiilor pot fi gasite în articolul după care s-a făcut traducerea.