Nașterea unei noi paradigme de politică externă

Indiferent de numele pe care ați vrea să-l puneți politicii externe a lui Trump, în cel de-al doilea mandat al său, adevărul este de o simplitate brutală. De la Cordell Hull¹ la Steve Witkoff² e cale lungă. Lumea imobiliară din New York nu răsplătește idealiștii. Și nici Trump. Prin urmare, faptul că Witkoff a apărut ca primus inter pares printre consilierii de politică externă ai lui Trump, nu are cum fi o coincidență.

Am putea înțelege politica externă a lui Trump, vorbind mai degrabă despre ceea ce nu este. Probabil vi-i amintiți pe Jake Sullivan, John Kirby, Antony Blinken, Matthew Miller, Karine Jean-Pierre și Vedant Patel, dându-se de ceasul morții să justifice nejustificabilul și susținând că administrația Biden nu face altceva decât să promoveze ordinea internațională bazată pe reguli (aflată deja de multă vreme în agonie).

În cel de-al doilea mandat al lui Trump nu vor mai exista asemenea inconsecvențe de gândire. Ideologia a murit. Am intrat în era tranzacționalismului. Până acum, politica externă a lui Trump a fost lipsită de ipocrizia care a ajuns să caracterizeze interacțiunile Washingtonului cu lumea după sfârșitul Războiului Rece. Acum ne aflăm în era lui: ”te scarpin pe spate dacă și tu mă scarpini pe spate”. Cu implicații profunde asupra relațiilor internaționale.

Trump a distrus USAID și plănuiește să micșoreze substanțial dimensiunile și sfera de acțiune a Departamentului de Stat. Privit prin prisma tranzacționalismului său, acest lucru are foarte mult sens. O politică externă bazată pe tranzacții înlătură necesitatea ca USAID, Biroul pentru Instituțiile Democratice, Drepturile Omului și Muncă de la Departamentul de Stat și oficine ale Comunității de informații de tipul National Endowment for Democracy să creeze și să finanțeze mișcări ”pro-democrație” în străinătate.

În cel de-a doilea mandat al său, Trump nu mai dă nici o ceapă degerată pe ”idealurile democratice”, puțin practicate chiar și la Washington, bune în schimb de expus în vitrină. Grandomaniile lui Biden, de tipul ”lumea așteaptă de la noi să rezolvăm cele mai mari probleme ale contemporaneității” au fost, în cele din urmă, lăsate de-o parte.

Înainte de a doua alegere a lui Trump, Washingtonul se amesteca în afacerile politice ale țărilor (de obicei, dar nu întotdeauna, în curs de dezvoltare), atât în mod deschis cât și pe ascuns, în scopul de crea impresia că este preocupat de viitorul sigur și fericit al acestora sub umbrela apărării americane. Agențiile de formare a opiniei publice ale guvernului SUA, care au finanțat ”mass media de opoziție” și ONG-uri activiste (cum ar fi ONG-ul rus de monitorizare a alegerilor, Golos), concentrate pe ”democratizare” și ”drepturile votanților” izbuteau să capteze, dacă nu o majoritate, atunci cel puțin o minoritate vocală, uneori violentă a elitelor unei capitale străine. Pasul următor – crearea climatului de opinie predominant în acea capitală – pas care, așa cum am văzut în Revoluția de la Maidan din 2014, a culminat cu o frenezie de focuri de lunetă orchestrate de partidul politic naționalist ucrainean Sectorul de dreapta, a fost o parte fundamentală a strategiei Washingtoului de schimbare a regimului politic din Ucraina.

De-a lungul timpului și cu o mare cheltuială (conform secretaruluide stat adjunct al SUA, Victoria Nuland, a fost nevoie de 20 de ani și 5 miliarde de dolari din banii contribuabililor pentru a declanșa Maidanul), un ecosistem de elite transnaționale a prins rădăcini în capitalele europene și euroasiatice, cătând să promoveze obiectivele hegemonice ale Washingtonului. Acțiunile lor trebuiau să se potrivească cu retorica înaltă a idealurilor democratice, astfel încât foloseau (și presupun că mai folosesc încă) un limbaj comun deprins în sălile de clasă ale Școlii de studii internaționale avansate ale Universității Johns Hopkins, ale SIPA Columbia, ale Facultății Kennedy de Guvernare și Administrație Publică, sau ale Fletcher School, același limbaj pe care l-au folosit mai târziu în sălile de conferințe și coridoarele think tank-urilor transatlantice, precum Fondul german Marshall ori Institutele Aspen și Fundația Konrad-Adenauer.

Bineînțeles, aceste elite care acasă făceau deseori parte din diverse partide politice de opoziție, făceau naveta între USAID (de unde veneau banii) și stat (unde nu erau bani), căutând fonduri și sprijin politic pentru proiectele lor politice invariabil în conformitate cu obiectivele Washingtonului.

De asemenea, instituțiile de presă ”independente” amplificau mesajele opoziției și după ce alegerile sau referendum-urile politice nu aveau rezultatele scontate, urmau revoltele. Revolte pe care instituțiile media americane le tratau ca fiind mișcări indigene pro-democrație care merită simpatia și sprijinul nostru. Acest lucru, la rândul său, declanșa o serie de delegații ale Congresului în aceste capitale străine, delegații conduse de oameni ca senatorul de New Jersey Bob Menendez și colegii de-ai săi precum Ben Cardin, Chris Murphy, regretatul John McCain sau Lindsey Graham.

După luni de zile de pus paie pe un foc în care au ars și milioane de dolari americani, rezultatul dorit, schimbarea regimului, era de obicei atins.

Într-un timp uimitor de scurt, Trump a demolat întregul sistem.

Lipsa de demnitate cu care a fost întâmpinat acest lucru în zona metropolitană a orașului Washington DC este explicabilă prin supărarea celor care au rămas fără loc de muncă. Dar nu doar birocratul federal va avea de suferit, ci fiecare din marile think-tankuri care, timp de decenii, au învârtit roata sistemului.Un raport recent al Institutului Quincy privind finanțarea think tank-urilor a constatat că, din 2019 până în 2023, guvernul SUA „a contribuit cu cel puțin 1,49 miliarde de dolari la funcționarea think tank-urilor din SUA”.

Viziunea lui Trump are în comun cu viziunea postbelică a lui Franklin Delano Roosevelt despre cooperarea Marilor Puteri mai multe decât s-ar putea presupune în mod obișnuit. Atât Roosevelt cât și, probabil, cel mai mare om de stat al secolului al XX-lea, Charles de Gaulle, credeau, în ciuda diferențelor dintre ei, că ordinea mondială ar trebui modelată de cooperarea dintre marile puteri. Dar nu a fost să fie. Războiului Rece a avut spațiu doar pentru doi lideri, iar după 1992 nu a mai rămas loc – sau așa ne-au spus teoreticienii americani Francis Fukuyama și Charles Krauthammer – decât pentru unul.

Acum, tranzacționalismul a înlocuit mesianismul. Întrebarea este dacă, în noua lume multipolară, o astfel de abordare este corectă. Totuși, mai rău decât a fost în administrațiile anterioare, e greu de crezut că se poate.

James Carden este fost consilier al Comisiei prezidențiale bilaterale SUA-Rusia din cadrul Departamentului de Stat al SUA. În prezent este membru al Consiliului de Administrație al Centrului Simone Weil, precum și editorialist al Asia Times. Articolele și eseurile sale au apărut într-o mare varietate de publicații, printre care The Nation, The American Conservative, Responsable Statecraft, The Spectator, UnHerd, The National Interest, Quartz, Los Angeles Times și American Affairs.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici