Cu mască, fără mască. Libertatea ca parte esențială a binelui comun

Abordarea total diferită a Suediei în privința gestionării crizei covid 19 a provocat admirația și chiar invidia libertarienilor de pretutindeni. Numai că societatea suedeză este departe de a fi una libertariană. Ba chiar dimpotrivă, ea se ghidează după reguli severe, cunoscând restricții de neconceput în țări ca, de exemplu, Marea Britanie sau SUA.

Și tocmai în asta constă paradoxul: după șase luni de pandemie, timp în care atât școlile cât și majoritatea afacerilor au rămas tot timpul deschise, și în ciuda unui număr de decese mai mare decât în țările vecine, oamenii continuă să nu poarte mască, strategia lui Anders Tegnell beneficiind, în continuare, de încrederea și sprijinul populației. Cu atât mai mult în perioada din urmă, când numărul cazurilor și al deceselor a scăzut la un nivel foarte mic.

În realitate, exemplul suedez ajută la corectarea imensei ”erori filozofice”, dacă putem să-i zicem așa, care domină dezbaterea covid 19, anume aceea conform căreia, dacă îndrăznești să te opui politicilor draconice de combatere a pandemiei, fie că ești un ”reacționar” care situează propria-i libertate deasupra binelui comun, fie, în cel mai bun caz, doar un individ meschin și lipsit de orice urmă de generozitate.

Or – și tocmai aceasta este ideea! – suedezii țin atât de mult atât la binele comun, cât și la modul de viață pe care îl împărtășesc cu toții, încât au refuzat pur și simplu să le încalce.

După cum, una dintre cauzele principale ale răspunsului atât de otrăvitor al României la pandemia de covid 19 rezidă tocmai în cultura fragmentată și extrem de individualistă pe care, cu un talent mimetic demn de o cauză mult mai bună, am împrumutat-o și noi, în ultimii 30 de ani.

Căci, ce-i mai rămâne unui popor care se confruntă cu o amenințare, atunci când acesta nu mai dispune nici de obiceiuri, și nici de valori prea prețioase pentru a putea renunța vreodată la ele? Ce-i mai rămâne atunci când și-a pierdut tradițiile și tot ce mai poate face e să-i maimuțărească pe alții, la fel de neputincioși?

Atunci când singura valoare inatacabilă rămâne ”salvarea de vieți”, ”principiul precauției” devine imposibil de contestat. Iar oamenii, îndeobște bine intenționați, sunt nevoiți să se abandoneze pe de-a întregul acestei ”autorități” dubioase.

Dar, care să fie, oare, acele alte virtuți, întruchipate de steagul suedez, care se vede fâlfâind în fiecare grădină?

Pentru a răspunde cât de cât coerent, e nevoie de explicarea a trei cuvinte: njuta, allemansrätt și lagom.

Cel dintâi este un verb (pronunțat nyoota), pe care majoritatea dicționarelor îl traduc cu a se bucura, dar care înseamnă mult mai mult decât atât.

În suedeză, njuta av vad gott är înseamnă a se bucura de ceea ce este bun, un avertisment aproape sfânt, pentru că este de fapt un citat din Eclesiastul 3:13, Orice om… să se bucure de toată truda lui.

Într-o țară cu ierni lungi și climat dur, în care, până de curând, viața a fost, pentru majoritatea oamenilor, foarte grea, capacitatea de te bucura, este o realizare civilizațională, ceva care trebuie apărat cu orice preț și nicidecum ceva condamnabil, de care trebuie să te simți vinovat.

Problema este că în culturile pe care noi le maimuțărim, ideea de a te bucura de viață vine la pachet cu diverse alte chestiuni, legate de privilegii și vinovăție, bucuria fiind astfel considerată mai degrabă un lux. La noi nu s-a discutat niciodată, nici măcar în glumă, despre nevoile sufletești ale oamenilor, care includ exercitarea credinței, importanța vacanței de Paște, sau a petrecerilor de absolvire, așa cum a făcut-o Tegnell. În România, ca și în Marea Britanie sau în SUA, restaurantele sunt puse în opoziție simplistă cu școlile, iar Ludovic Orban și Raed Arafat fac figură de virtuoși atunci când vorbesc despre anularea vacanțelor sau interzicerea dansului.

Și asta în ciuda faptului că, în tradiția ortodoxă a românilor, bucuria de a trăi, sensul și frumusețea vieții au, de asemenea, o importanță morală, printre altele fiindcă nici noi nu am trecut cu prea multă ușurință prin secole. Și acesta este și motivul pentru care, foarte mulți români au nevoie de dovezi ceva mai convingătoare asupra eficacității carantinei sau a purtării măștii decât acelea care ne-au fost oferite până de curând.

Cel de-al doilea cuvânt, allemansrätt , este mai degrabă un concept legal, constituindu-se, totodată, și în miezul fierbinte al conceptului suedez de libertate ca parte esențială a binelui comun.

Allemansrätt însemnează că fiecare are dreptul de a circula liber și este și motivul principal pentru care casele suedezilor nici măcar nu sunt despărțite de garduri.

În mod efectiv, nu există nicio lege a contravenției, fiecare cetățean are dreptul să se ducă oriîncotro are chef, să culeagă flori sau, pur și simplu, să se bucure de peisaj.

Este o libertate care vine, însă, cu limite clare, nu ai voie să deranjezi grădina cuiva, sau să te apropii de o casă mai mult decât se cuvine, cu atât mai puțin să-ți însușești bunuri care nu-ți aparțin. Suedezii sunt pasionați de libertățile lor, dar țin cont, cu strășnicie, și de limitările menite a le proteja societatea.

De aceea, este greșit să ne imaginăm suedezii ca pe niște vikingi care se pretind invulnerabili în fața virusului SARS-CoV-2. Ei sunt atenți în supermarketuri, mai cu seamă cu vârstnicii, iar la restaurante și baruri se formează cozi lungi în exterior, până când locurile devin disponibile.

Așadar, în spiritul allemansrätt , oamenii se comportă responsabil, dar își aleg propria cale.

Comportamentul lor este cel mai bine descris de cel de-al treilea cuvând suedez, lagom, care înseamnă moderat sau, cum ar zice românii, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dacă suedezii vor fi având vreo caracteristică națională, atunci cu siguranță aceasta este moderația – cea mai înaltă virtute în cadrul unei culturi care privește cu ochi răi excesele, imprudența, infatuarea și pripa. Ceea ce explică motivul pentru care , în ciuda unui număr imens de suedezi înstăriți, numărul vilelor somptuoase din Stockholm rămâne mereu extrem de scăzut.

Și contribuie, de asemenea, și la explicarea răspunsului suedez la covid 19: interzicerea adunărilor mai mari de 50 de persoane, încurajarea lucrului la domiciliu și a distanțării fizice, protejarea grupurilor vulnerabile, menținând societatea cât mai deschisă – ceea ce poate fi considerat lagom. Proiectat pentru a fi proporțional cu amenințarea , dar fără isterie și pe termen lung.

Impunerea unor măsuri extreme doar de dragul de a nu fi judecat de alții și considerat imprudent, închiderea școlilor, ar fost considerate inacceptabile din punct de vedere moral.

Este de remarcat faptul că Anders Tegnell explică faptul că motivul principal care stă la baza strategiei sale, aplicată cu un calm lagom exemplar, este acela că închiderea școlilor, de exemplu, ar fi pus presiuni inacceptabile asupra părinților mai puțin înstăriți sau singuri, lovind cel mai mult în copiii defavorizați, exact în aceeași măsură în care blocajul sălbatic, à la roumaine, ar fi afectat, în primul rând, membrii cei mai vulnerabili ai societății.

Să ne mirăm că Ludovic Orban, Klaus Iohannis, sau medicii din garda pretoriană nu au probleme de acest gen? Deloc, câtă vreme cei mai vocali critici ai lui Tegnell sunt de extremă dreaptă și îl văd ca pe un tehnocrat intransigent, care stă în calea unei acțiuni mai eficiente.

Iar ideea că abordarea Suediei a fost totalmente opusă celei din țările vecine este, de asemenea, cât se poate de neadevărată. Directorul General al Institutului Norvegian de Sănătate Publică, Camilla Stoltemberg, nu prididește a sublinia cât de asemănătoare, în realitate, au fost acțiunile suedeze cu scurta blocare norvegiană, după cum, în aceeași ordine de idei, ministrul german al Sănătății, Jens Spahn, insistă, asupra faptului că ”măsurile germane sunt mult mai aproape de Suedia decât de Spania”.

Iar lista țărilor europene în care purtarea măștii nu a fost niciodată impusă și, pe cale de consecință, acestea nici nu sunt folosite decât de un număr foarte mic de cetățeni, include, alături de Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda și Olanda. Astfel încât devine evident că, nici în această problemă, nu e vorba atât de vreun mare ”adevăr științific” care trebuie apărat cât, mai cu seamă, de diferențe culturale.

Njuta, allemansrätt, lagom – care sunt valorile echivalente, în Anglia, Marea Britanie sau chiar România?

Suedia are tot soiul de probleme, mai mici sau mai mari, dintre care cea mai importantă pare a fi instabilitatea politică asociată cu nivelurile ridicate de imigrare.

Însă, consecvența sa în fața unor presiuni și critici internaționale enorme face un contrast izbitor cu ceea ce se întâmplă, de exemplu, la noi. Părând să dovedească mai degrabă forță culturală decât slăbiciune, și fără să existe nimic ”libertarian” în acest sens.¹