Ce (mai) putem face?
Putem înceta să-i lăsăm pe alții să gândească în locul nostru.
Sună simplu, dar s-ar putea ca, la ora actuală, acesta să fie cel mai important act de demnitate civică posibil.
Odată ce politica devine o chestiune de identitate – de apartenență tribală în loc de raționament moral – oamenii nu mai evaluează acțiunile pe bază de principii, ci încep să le judece în funcție de cine le-a comis. Dacă o anumită faptă a fost comisă în „tabăra noastră”, atunci o justificăm. Dacă autorul ei face parte din ”tabăra adversă”, ne revoltăm. În tot acest tumult, primul lucru pe care îl sacrificăm este gândirea independentă.
O republică constituțională funcționează doar dacă cetățenii sunt informați și posedă o ancore morale puternice. Premisa este că puterea circulă de jos în sus, dar ce se întâmplă, oare, atunci când cetățenii gândesc și se comportă precum membrii unor galerii de fotbal? Ce se întâmplă atunci când legile sunt scrise de lobby-urile corporatiste sau tot felul de instituții din afara țării, când narativele media sunt dictate de industrii de miliarde de dolari, iar politicienii sunt, în primul rând, strângători de fonduri și abia apoi reprezentanți ai poporului? Atunci când imensa majoritate a populației se simte tot mai neputincioasă și mai epuizată?
Da, este neliniștitor să vezi cum tot felul de entități mai mult sau mai puțin enigmatice influențează reglementările, educația, sistemele alimentare, mass-media, agricultura și chiar dezbaterile din sfera sănătății publice. Că lucrurile s-au degradat într-o asemenea măsură încât nici măcar votul oamenilor nu mai contează, și întregul proces democratic seamănă tot mai mult cu ceea ce ne aducem aminte că se întâmpla înainte de 1990. Chiar dacă, pe atunci, nu ținea nimeni să ne convingă că părerea noastră contează cu adevărat. Sistemul era ceva mai brutal, dar și mai lipsit de ipocrizie.
Dar, straniu și contraintuitiv, în toate acestea există și ceva profund eliberator: odată ce nu mai crezi că salvarea poate veni de la vreun partid politic, nici nu mai aștepți să fii ”salvat”.
Și de-abia de aici încolo poate începe rezistența.
Rezistența înseamnă, în primul rînd, dezbărarea de conformismul ideologic. Înseamnă să nu lași algoritmii să-ți modeleze complet viziunea asupra lumii. Rezistența înseamnă sisteme alimentare locale. Înseamnă să-ți cunoști vecinii. Înseamnă să susții fermele și afacerile independente înainte ca acestea să dispară. Înseamnă implicarea profundă în educația copiilor tăi. Înseamnă să reînveți să te gospodărești singur. Înseamnă descentralizare acolo unde este posibil și construirea unor instituții comunitare capabile să reziste instabilității politice și economice.
Principiile mele sunt, în mare parte, conservatoare. Cred în Dumnezeu, în importanța familiei, în responsabilitate, libertate și asumare personală. Dar dacă un conservator susține o idee pe care eu nu o împărtășesc, nu încep brusc să sprijin acea idee doar pentru că face parte din panoplia ideilor conservatoare și aparține unui ”coechipier”. Sau pentru că este intens vehiculată în ”bula” mea de facebook. Valorile acceptate doar dacă aparțin unei anumite ideologii, nu sunt deloc valori. Sunt praf în ochi. După cum atunci când, la un moment dat, mi se pare că ”ceilalți” susțin ceva adevărat și drept, mă silesc să recunosc acest lucru cu voce tare.
Mentalitatea tribală creează dependență emoțională, deoarece împarte lumea în eroi și ticăloși. Realitatea este infinit mai complicată și mai brutală de atât. Corupția și trădarea depășesc granițele de partid. Acapararea instituțiilor statului de actori externi, mai ușor sau mai greu de ghicit, de asemenea. Îndatorarea publică la care s-a ajuns după ce în 1990 terminasem de plătit, cu prețul unei suferințe enorme a întregii populații a României, întreaga datorie externă (și am fost singura țară din lume care am izbutit vreodată asta), depășește granițele de partid. Toate sistemele care ne încalcă libertatea diminuându-ne, totodată, capacitatea de a rezista sunt transpartinice.
Nu știu dacă votul mai conteaza. Mi se pare evident, însă, că pe măsură ce trece timpul, contează din ce în ce mai puțin. Ceea ce contează, însă, în mod sigur, este schimbarea pe care o putem face în afara lui.
Iar această schimbare nu trebuie să ia întotdeauna forma revoltei. Rezistența nu trebuie să semene cu furia. De fapt, furia ne face adesea mai ușor de manipulat. Când suntem în permanență înverșunați, gândim mai puțin, omitem să ne planificăm clar strategiile, sau să cooperăm cu adevărat unii cu ceilalți.
Avem nevoie de luciditate. De mici acte de nesupunere, în fiecare zi.
În primul rând, sa refuzăm cu orice preț, să facem rău aproapelui nostru. Indiferent de recompensele oferite, de represaliile pe care le-am putea suporta sau de aflierea lui politică. E cel mai greu, dar este absolut esențial. Un singur om nu poate schimba ”sistemul”, dar fiecare din noi poate schimba în bine mica lume din proximitatea sa imediată. (De pildă, după 90, toate ”instanțele morale” pe care le aveam în acel moment, au decis că, în principiu, turnătoria a fost ceva rău. Acum, însă, este încurajată pe față. Nu vi se pare ciudat?)
Apoi, să refuzăm să ne lăsăm acaparați de volumul copleșitor de propagandă revărsat constant asupra noastră, din toate direcțiile. Să nu renunțăm la discernământ și la valorile care ne definesc umanitatea, asaltați de algoritmi, de știri și de frică.
Asta înseamnă să discutăm cu oamenii ale căror opinii nu le împărtășim, și nu să-i îndepărtăm imediat. Înseamnă să-i întrebăm de ce cred ceea ce cred și să-i ascultăm suficient pentru a le putea înțelege punctul de vedere, chiar dacă, în cele din urmă, nu vom putea fi de acord cu ei. Odată ce membrii unei societăți își pierd capacitatea de a avea conversații sincere, dincolo de divergențe, societatea respectivă începe să se destrame iremediabil.
Adevărata rezistență poate părea mai discretă decât s-ar aștepta unii. Ea se poate traduce prin cultivarea propriei hrane (acolo unde acest lucru este posibil), sprijinirea afacerilor locale, a jurnalismului independent, educarea atentă a copiilor, alegeri conștiente la cumpărături, reînvățarea unor meșteșuguri și a tot ce ne poate fi util în viața de zi cu zi, refuzul de a renunța la gândirea independentă.
Poate însemna să ne proclamăm adevărurile pe platforme mari, dacă avem acces la ele, dar înseamnă la fel de mult să spunem adevărul în conversațiile noastre cu prietenii și rudele noastre. Cultura se modelează om cu om, discuție cu discuție, relație cu relație.
Fiecare dintre noi este influențat de cei din jur. Gândurile, convingerile și credințele noastre sunt modelate, în parte, de societatea din care facem parte și de oamenii pe care îi respectăm. Asta înseamnă că, adesea, onestitatea contează mai mult decât am putea crede la o primă vedere.
Rostirea răspicată a adevărului, chiar și atunci când este este incomod, sau chiar primejdios, poate fi una dintre cele mai mari forme de rezistență care ne-au mai rămas.
Nu revoltele de fațadă. Nu lozincile. Nu repetarea a ceea ce așteaptă de la noi tabăra noastră politică. Ci un discurs onest, curajos și înrădăcinat în principiile și valorile moștenite de la cei care au ridicat, piatră cu piatră, această țară.
Uneori, adevărul costă. Uneori ne periclitează statutul social, ”oportunitățile” la care visăm, sau sentimentul de apartenență. Însă, atunci când prea mulți oameni ajung să se teamă să vorbească deschis, societăți întregi își pot pierde rădăcinile, alunecând în neantul ucigător al superficialității și al anomiei.
Progresul nu este liniar. Victoriile pot fi temporare. membrii structurilor care insistă ca România să rămână o țară exclusiv consumatoare si bună doar pentru a fi mulsă de resurse, se regrupează la infinit. Activiștii plătiți să dezbine și să învrăjbească populația pot băga o vreme capul în nisip, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Așa cum a fost imediat după 1990, când cei mai mulți compatrioții noștri au devenit, peste noapte, anticomuniști fervenți. Discursurile se tot schimbă. Însă nimic din toate acestea nu înseamnă că încercările noastre de a rezista, cu picioarele bine înfipte în pământ sunt și vor rămâne zadarnice.
Scopul nu este perfecțiunea. Scopul este să ne păstrăm curajul și gândirea limpede, încât să nu putem fi reduși cu totul la tăcere.
Pentru că, în cele din urmă, libertatea nu este un cadou pe care îl primim de la un hegemon sau altul. Și nici de la politicieni. Libertatea este ceva care trebuie smuls cu forța și menținut cu sudoarea fiecărei zile. De fapt, adevărata schimbare începe atunci când oamenii obișnuiți aleg să fie liberi și decid să nu-și mai trădeze propria conștiință de dragul confortului, a validarării și a sectarismului politic.
Nedeea Burcă
