Fiecare dintre organele noastre are o treabă de făcut. Inima pompează sângele. Plămânii inspiră oxigen și expiră dioxid de carbon. Rinichii produc urină. Pielea constituie învelișul corpului, de o mare importanță fiziologică.

Dar creierul? Tentația noastră este să răspundem firesc: ”prin intermediul creierului gândim, ne folosim mintea…”, ceea ce nu este întru totul adevărat. Creierul face și el ceva, dar nu el produce tot ce se află în mintea noastră. Neuroștiințele spun o poveste foarte diferită despre activitatea creierului. O poveste cu adevărat fascinantă.

Craniotomiile cu pacient conștient

Neurochirurgul Wilder Penfield (1891-1976), de la Institutul Neurologic din Montreal, un pionier al chirurgiei epilepsiei secolului XX, s-a întrebat și el ce face creierul, încercând să găsească răspunsul corect pe parcursul celor 1100 de operații efectuate pe creier, de-a lungul a patru decenii. El avea nevoie ca pacienții să fie conștienți, astfel încât să poată comunica cu ei, pentru a fi sigur că atunci când îndepărtează țesutul predispus la crize epileptice, nu dăunează în niciun fel țesutului vital.

Penfield putea face intervenții chirurgicale pe creier în timp ce pacienții rămâneau conștienți, deoarece creierul nu are senzori de durere. Neutralizarea oricărei dureri la nivelul scalpului, pe întreaga durată a intervenției, este asigurată de un anestezic local, similar cu novocaina utilizată în cabinetele stomatologilor. Neurochirurgii procedează în același fel până în ziua de azi.

Penfield a cartografiat creierele acestor pacienți care în timpul intervenției chirurgicale erau capabili să răspundă la întrebări, folosind sonde electrice pentru a găsi și îndepărta focarele convulsive, dar și pentru a determina ce anume fac diferitele părți ale creierului. Astfel, a izbutit să răspundă la întrebări de tipul: ”ce parte a creierului poate determina activitatea musculară?”, ”ce parte a creierului ne înlesnește văzul?”, sau ”care parte a creierului generează emoțiile și capacitatea de a ne aminti?”

Dar, ceea ce l-a fascinat pe Penfield nu este atât ceea ce a găsit – adică acele părți ale creierului care generează mișcarea, percepția, memoria sau emoțiile – ci, mai seamă, ceea ce nu a găsit.

Ce anume nu a găsit Penfield în creier

Penfield nu a putut găsi nicio parte a creierului care, stimulată, să-i determine pe pacienți să gândească abstract – să raționeze, să gândească logic, să facă matematică sau filosofie, sau să își exercite liberul arbitru.

Iar pacienții care, în timpul crizelor de epilepsie, aveau convulsii, făceau tot felul de lucruri – se zvârcoleau, vedeau sclipiri luminoase, sau aveau senzații neobișnuite pe piele. Uneori aveau amintiri și emoții specifice. Alteori își pierdeau conștiința.

Dar nu au avut niciodată crize intelectuale, care să-i impulsioneze să raționeze, să gândească logic, să facă matematică sau filosofie, să calculeze sau să rezolve ecuații de derivate.

Așa că a fost nevoit să își pună o întrebare evidentă, anume: ”de ce stimularea creierului poate provoca doar anumite operații mentale, care determină acțiuni precum mișcarea, percepția, memoria și emoția, dar nu și pe acelea care determină gândirea abstractă și liberul arbitru? Ajungând, în cele din urmă la concluzia evidentă că gândirea abstractă sau liberul arbitru nu pot fi obținute prin stimularea creierului deoarce acestea nu provin din creier.

Penfield a început ca materialist, la fel ca majoritatea oamenilor de știință dar, pe măsură ce a observat mintea și creierul, a început să își schimbe punctul de vedere. Astfel, într-una din cărțile sale, Mystery of the Mind (1975), el concluziona că există aspecte ale minții care nu provin din creier, ci sunt de natură spirituală. Și spunea că ”Mintea trebuie privită ca un element de bază în sine… Adică, are o existență continuă.”

Chiar dacă neuroștiințele sunt deocamdată dominate de materialiști, există mulți alți oameni de știință care au mers pe urmele lui Penfield și cercetările lor indică aceeași concluzie. Creierul este sursa capacității noastre de a ne mișca, de a percepe, de a ne aminti și de a avea emoții. Dar creierul nu este sursa intelectului sau a liberului nostru arbitru.

Intelectul și liberul arbitru sunt puteri spirituale care, pentru a funcționa normal, depind de creier și corp – de exemplu, nu putem raționa bine după ce am fost loviți în cap cu o bâtă de baseball și nu ne putem exercita cu înțelepciune liberul arbitru atunci când bem prea mult alcool. Prin urmare, creierul este necesar și suficient atunci când vine vorba despre funcțiile noastre vegetative, locomotorii, perceptive, mnemonice și emoționale – fiind totodată necesar, dar nu suficient exercitării normale a intelectului și a liberului arbitru.

Suntem creați cu unele abilități care nu sunt strict fizice, ci spirituale. Această perspectivă, destul de veche, au avut-o și marii filosofi și teologi clasici, Platon, Aristotel, Augustin, Aquino și nenumărați alții. Remarcabil în zilele noastre este că această înțelegere profundă și adevărată a spiritului uman – începe să fie confirmată de neuroștiințele moderne.

Michael R. Egnor, MD, este profesor de Neurochirugie și pediatrie la Universitatea de Stat din New York, Stony Brook și este unul dintre cei mai premiați neurochirurgi ai SUA. A studiat la Columbia University College of Physicians and Surgeons și și-a finalizat rezidențiatul la Jackson Memorial Hospital. Cercetările sale despre hidrocefalie au fost publicate în cele mai reputate reviste, inclusiv Journal of Neurosurgery, Pediatrics și Cerebrospinal Fluid Research. El face parte din consiliul consultativ științific al Asociației de hidrocefalie din SUA și a susținut numeroase prelegeri în Statele Unite și Europa.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici