Ted Galen Carpenter

 

Administrația Biden continuă să interpreteze greșit realitățile internaționale privitoare la politica SUA față de Rusia, caracteristica generală a majorității acestor erori de calcul fiind aroganța.

Oficialii americani se agață de premisele unei epoci trecute, când puterea și influența SUA au eclipsat cu mult pe cele ale oricărei alte națiuni sau alianțe.

Washingtonul s-a bucurat de acest statut în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a confruntat cu un singur adversar credibil, URSS.

Ambițiile aparent agresive ale Moscovei au făcut ca puterile mici și mijlocii din afara orbitei sovietice să se adăpostească în spatele scutului de securitate al Washingtonului și (cu rare excepții) să se supună dorințelor Statelor Unite.

Odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, în ciuda faptului că lumea a devenit din ce în ce mai multipolară din punct de vedere economic, SUA s-au bucurat de o altă perioadă de dominație diplomatică și strategică.

Într-adevăr, cum Statele Unite nu mai erau contestate nici măcar de Uniunea Sovietică, în perioada imediat următoare dominația politică și militară a SUA a fost, din multe puncte de vedere, chiar mai mare decât fusese în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Anii 1990 și primii ani ai secolului XXI au reprezentat ceea ce Charles Krauthammer a numit ”momentul unipolar” al Americii.

Cuvintele președintelui George H.W.Bush, care spusese, la un moment dat că ”așa cum zicem noi [Statele Unite], așa se întâmplă”, au reflectat întocmai atitudinea adoptată de factorii de decizie politică.

Administrațiile ulterioare ale Statelor Unite nu au izbutit să priceapă că acela fusese doar un ”moment” unipolar și nicidecum o situație care va dura pentru totdeauna.

Din păcate, oficialii administrației Biden se comportă ca și cum momentul unipolar ar mai exista.

Ei au supraestimat foarte mult capacitatea Washingtonului de a-și impune voința altor țări și au respins avertismentele repetate ale Kremlinului conform cărora aderarea Ucrainei la NATO ar depăși o linie roșie în ceea ce privește securitatea Rusiei.

Și, de asemenea, au descoperit cu întârziere că Vladimir Putin nu avea nici cea mai mică intenție de a accepta dictatele SUA doar pentru că i se repetă insistent că Ucraina ”are dreptul” de a se alătura NATO. Nefiind  absolut deloc dispus să accepte ca Washingtonul să-și cocoațe un aliat de facto chiar lângă granița Rusiei.

După începerea războiului, politicile Statelor Unite au fost la fel de inepte.

Așteptarea naivă a lui Biden și a echipei sale de politică externă ca alți actori internaționali să se alăture, obedienți, cruciadei de supunere a Moscovei, nu s-a materializat. Biden a insistat inițial că lumea este unită împotriva agresiunii Rusiei.

La câteva zile de la începerea invaziei, oficialii administrației au organizat un vot al Adunării Generale a ONU, vot despre care se presupune că a confirmat această unitate, câtă vreme s-a spus că doar cinci dintre membri au votat împotriva rezoluției care critica invazia.

În realitate, votul s-a constituit într-un semnal timpuriu de avertizare că SUA s-ar putea aștepta la puțin sprijin pentru acțiuni împotriva Rusiei din afara propriului bloc. Cu toate că rezoluția a fost pur simbolică, neangajând țările la absolut nimic, 35 de membri ai ONU s-au abținut, refuzând să satisfacă Washingtonul.

De atunci încolo, lucrurile s-au înrăutățit tot mai mult.

Coaliția pe care SUA a reușit să o adune a constat aproape în întregime din NATO și aliații militari de lungă durată ai Americii din Asia de Est.

Restul hărții globale confirmă că practic nicio țară din Orientul Mijlociu, Asia Centrală și de Sud, Africa sau chiar America Latină nu a răspuns favorabil presiunii Washingtonului de a impune sancțiuni economice. Este deosebit de semnificativ faptul că puteri cheie precum China, India, Africa de Sud, Indonezia, Brazilia și Mexic rămân pe margine.

Deși Washingtonul insistă că respingerea agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei este esențială pentru a păstra ”ordinea internațională liberală bazată pe reguli”, guvernele și populațiile din ”Sudul Global” văd lucrurile într-un mod diferit.

Pentru acești oameni, războiul seamănă mai mult cu o luptă mundană pentru putere,  între Rusia și un stat clientelar al Vestului. Așa cum spunea la un moment dat un savant african: ”mulți africani și alți locuitori ai Sudului Global nu consideră – și nu au considerat niciodată – ordinea internațională liberală ca fiind deosebit de liberală sau internațională”.

Nici măcar avertismentele și amenințările implicite din partea administrației Biden nu au împiedicat astfel de țări să refuze să se alăture efortului de a izola Rusia. Ceea ce ilustrează cum nu se poate mai bine limitele tot mai mari ale influenței Washingtonului – și refuzul continuu al liderilor americani de a face față acestei realități.

De asemenea, factorii de decizie din administrație au supraestimat impactul negativ al sancțiunilor economice din partea coaliției mai mici pe care Statele Unite au izbutit să o conducă. Nu există nicio îndoială că economia rusă a avut de suferit, dar efectul asupra politicii Kremlinului vizavi de Ucraina pare să fie nul. Inițial, rubla scăzuse în valoare, iar președintele Biden a ridiculizat-o numind-o ”pietrișul”. (Joc de cuvinte, ”the ruble” înseamnă în limba engleză ”pietrișul”, nota mea, N.B.).

Cu toate acestea, chiar și această strategie a produs rezultate mixte. Rubla și-a revenit impresionant, iar economia Rusiei a amortizat celelalte șocuri prin creșterea legăturilor sale cu China, Iran și alte țări.

Mai mult, guvernul lui Putin a demonstrat că are o pârghie proprie semnificativă. Limitându-și exporturile de energie către piața globală – în special cele de gaze naturale către țările europene – Moscova a contribuit la creșterea dramatică a prețurilor naturale la energie.

Tensiunile economice au condus la critici tot mai mari la adresa politicilor UE și NATO. Într-adevăr, s-ar putea argumenta că țările occidentale suferă cel puțin la fel de mult ca și Rusia de pe urma regimului de sancțiuni. 

Fisurile cu privire la această politică încep să apară chiar și în cadrul blocului NATO. Turcia se comportă mai degrabă ca un posibil mediator în favoarea încheierii războiului dintre Rusia și Ucraina decât ca un membru loial al campaniei ”Alianței de izolare” a lui Putin. Viktor Orban, premierul Ungariei a susținut recent că, îmbrățișând strategia de sancțiuni a Washingtonului, Uniunea Europeană nu s-a împușcat în picior, ci de-a dreptul în plămâni. Și, este cât se poate de relevant că o asemenea nemulțumire iese la suprafață cu luni înainte ca restricțiile rusești de furnizare a gazelor naturale să facă ravagii într-o Europă cuprinsă de frigul iernii.

Washingtonul trebuie să facă unele ajustări politice majore și, poate, chiar mai important, să învețe câteva lecții majore pentru a preveni repetarea actualelor eșecuri.

Este absolut esențial ca liderii americani să înțeleagă că marile puteri de felul Rusiei nu pot fi intimidate.

Administrația Biden a acționat ca și cum presiunile și ignorarea îngrijorărilor Rusiei privind propria-i securitate ar putea fi comparabile cu strategia identică folosită împotriva unor puteri de rangul al treilea, cum ar fi Serbia, Irak, Iran, Siria sau Coreea de Nord. Și care nu a funcționat bine nici măcar în cazul acestora, eșuând total atunci când a fost utilizată împotriva unei puteri majore.

Totuși, în loc să devină mai realiști și mai flexibili, factorii de decizie din administrație au reacționat cu aroganță. Întâlnirea anunțată dintre secretarul de stat Tony Blinken și ministrul rus de externe Serghei Lavrov – prima de la începutul războiului din Ucraina – a avut loc abia de curând. Or, aceasta nu este o abordare sănătoasă atunci când ai de-a face cu o țară care deține câteva mii de arme nucleare.

Până în cele din urmă liderii americani trebuie să realizeze în sfârșit că lumea este multipolară atât din punct de vedere politic, diplomatic și strategic cât și din punct de vedere economic. Momentul unipolar a trecut demult, iar Statele Unite trebuie să învețe din nou să opereze într-un astfel de sistem.

Washingtonul nu mai ia toate deciziile importante. Administrația Biden trebuie să înceteze să acționeze ca și cum ar face-o, să se adapteze și să acționeze în consecință.

Traducere: Nedeea Burcă

sursa: aici

Ted Galen Carpenter, cercetător senior în studii de apărare și politică externă la Institutul Cato din Washington, D.C., este autorul a 12 cărți și a peste 850 de articole despre probleme internaționale. Printre cărțile sale se numără: The Captive Press: Foreign Policy Crises and the First Amendment; The Korean Conundrum: America’s Troubled Relations with North and South Korea; Gullible Superpower: U.S. Support for Bogus Foreign Democratic Movements. Ted Carpenter are un doctorat în istoria diplomatică a SUA (Universitatea Texas, 1980), este membru al Consiliului pentru Relații Externe și editor colaborator la The National Interest și The American Conservative. De asemenea face parte din comitetul editorial al Journal of Strategic Studies. Lucrările Dr. Carpenter au apărut în Foreign Affaires, Foreign Policy, New York Times, Washington Post, Wall Street Journal, USA Today și multe alte publicații. Este un invitat frecvent la programele de radio și televiziune din SUA și din întreaga lume.