Metafore la Debut
Dragi cititori ai ziarului “Vocea românului”, oameni buni, debutul unui poet e un moment magic. Știți deja, că trebuie abordat cu grijă. E la fel de greu, probabil, să scrii despre poeții consacrați. Scriitorul trece (sau ar trebui să treacă) din starea de “om” în starea de “artist”. Pentru Cornelia Șuhan nu e greu, dar a ezitat. Un om delicat, timid, sensibil, un poet căruia i-a lipsit, la un moment dat, încrederea în talentul său, forța sa lirică.
Prima poezie a atras atenția asupra starii noastre de însingurare. Timpul ne lasă fără cei apropiați.
Este vorba despre poezia “Părinți – Sfinți”, din care redăm secvențe reprezentative: “Ne mor părinții/ Dragi ca sfinții/ Cu ochii goi/…/ Și orbi și muți și surzi/ La tot ce spunem acum, noi./ Ne mor părinții/…/ Cu mâini întinse către cer/… Cu chipuri triste și închise (…)”.
“Doar tu” transmite cititorilor sentimentul pierderii, al plecării definitive. Din motive de spațiu, cu acordul autoarei, îl vom reda parțial, sub forma unui poem in proză, antanticipând că îi veți admira profunzimea: “Ce ar fi fost dacă ai mai fi rămas? Măcar o zi, un soare, o frunză… un pas. Sau poate o lună plină, un zâmbet, un deochi. O șoaptă, un gând ascuns, uitat. O lacrimă curgând fierbinte pe obraz… Ne-ar mai fi trebuit încă o viață împreună, să plângem, să râdem, să cântăm, să mă împiedic în cuvinte. Tu să zâmbești, eu să m-adun…Rămas-am fără tine, mamă! Rămas-am pe pământ atât de goi. Până și orice răsuflare doare. Fugi puțin din Cer și vino!… Dă-mi o îmbrățișare!”.
“Vântul” aduce cu sine o confesiune indirectă, aparent un îndemn: “ Du-te vântule și-adună/Tot ce-i rău și trist și greu”.
Omul încercat de viață vrea să-și strige “bucuria în ecou”, să audă “munții, codrul și valea”.
Poemul conține tablouri delicate, peisaje în care autoarea ar vrea sa evadeze: “Să imi dai frunze de leandru/ Și-alergându-mă prin crânguri,/ Să mă îmbeți și să m-adormi/ Pe un pat de palisandru”.
Dorința de însingurare conferă forței naturii rolul de “ocrotitor”: “Du-mă vântule departe/Și ascunde-mă în pădure/ De poți, aruncă-mă în oceane/ Sau închide-mă într-o carte!/ … în magnifica furtună de stele/ Ascunde-mă vântule printre ele!”
Finalul poeziei, abandonul, este deosebit de expresiv: “Încâlcește-mi pletele/ Cu frunze de iasomie,/ Mușețel și păpădie/ Scaldă-mi trupul prin furtună/ Prin nisip, noroi, praf/ Și apoi, prin brumă./ Ia-mă vântule pe sus!/ Leagănă-mă, dar ușor/ Să văd soarele-n apus/ Apoi dă-mi venin să mor!”
“Întelepciune” este un poem în care predomină, ca sentiment general valabil, grija maternă: “nu întotdeauna ochii ce îți zâmbesc” îți vor binele”. Parcă ar spune, într-un dialog cotidian, fii circumspect, copile, gândește-te dacă “te prinzi” de orice mână întinsă, pentru că “nu vei ști dacă te împinge sau te ține”. Doar pe “cei ce te privesc în ochi și sufletul le tace”, pe cei care “îți dau lumină… să-i ascunzi în tine/ Să-i ții în liniște în templul tău./ Acolo să ai grijă de tine!/ Unde doar intră și iubește/ El singur, numai Dumnezeu”.
În final, redăm câteva versuri din poezia “Noi”, elaborată în același registru pesimist, dar mult mai aproape de lumea reală: “Departe de mine/ Departe de tine/ Ne scriem scrisori/ De dragoste pline./ Aproape de mine/ Aproape de tine/ Stau amintiri/ Și cuvinte puține./ …/ Tu doar cu mine/ Eu doar cu tine/ Fugim printre inimi/ Și șoapte divine”.
Poeta este conștientă că trecerea timpului înseamnă înstrăinare. Poate, de aceea, scrie în “Aievea” despre “Gânduri fără viitor/…/ Suflet trecător/ Prin lume pierdut/ …/ Priviri deșarte/ Ascunse sub pleoape”.
În opinia sa, “Doar inima împarte/ Zâmbete șchioape./ Lacrimile curg/ Îngerii cad/ … umbre în amurg”.
Așteptăm cu interes apariția primului volum de versuri semnat Cornelia Șuhan. Inspirație și succes!
