O anecdotă relatată mie de un amic și o repovestesc, convins de rolul ei de generat concluzii, în ciuda aerului explicit pestilențial. Într-o frizerie sătească, mai mulți localnici își așteptau rândul la tuns. Frizerul era voios că de a doua zi se va muta într-o nouă locație. La un moment dat ,lasă  foarfeca din mână și spre uimirea celor de față merge în colțul încăperii pentru…a urina. „- Păi ce faci domne, chiar așa, în mijlocul casei?” Răspunsul nu întârzie: „-Bade, eu plec mâine de aici și puțin îmi pasă de ce rămâne în urma mea…”

Când clientul aflat pe scaun, cel ce îi făcuse observații, s-a ridicat de pe scaun ras, tuns și frezat, a mers la rându-i în colțul cu pricina, își dă pantalonii jos și… face treaba mare. Frizerul: „-Păi ce faci domne, te luași de mine și acum tu o faci și mai lată?” Răspunsul nu întârzie: „-Eu plec acu…”

Cam așa se întâmplă de atâtea ori în jurul nostru: aruncăm fel de fel de hârtiuțe pe trotuar în urma noastă („Eu plec mai departe…”), sacii cu gunoi menajer lăsăm neglijent la primul stâlp de pe trotuar („Eu plec acum…”), stând la o bere pe malul unui lac de munte ori râu de câmpie ne amuzăm să azvârlim doza de aluminiu în apele condamnate să sufere din cauza unora ca noi, „adăpostind”, cu timpul vagoane periculoase de deșeuri proiectate de noi pe suprafețe nepermise. Lăsăm de regulă ușa apartamentului deschisă pentru a scăpa mai repede de prăjeala dezvoltată de tigaia proprie de pe aragaz. Hrănim cu plăcere cohortele de porumbei staționate în locuri publice, îngăduitori sau neatenți la urmările neconvenabile ale prezenței lor acolo.

Acestea sunt gesturi de toată ziua care se nasc prin voia noastră sau doar contribuția noastră. Vă mai amintesc de jeturile slobozite în atmosferă de tobele de eșapament în suferință. Ce vină avem noi ceilalți că semeni de-ai noștri nu mai doresc să bage mâna în buzunar pentru a plăti consecințele confortului lor diurn?

Dar sunt imense datorii neonorate din partea diverșilor factori responsabili pentru condițiile noastre de trai. Sigur, „am scăpat” de furnalele Galaților și Hunedoarei… Și ce mândri mai eram pe când intrau ele să dea patriei mai multă fontă… Dar, eliminându-le ca pe niște măsele cariate am scăpat de fumăraia aducătoare de suferințe pentru plămânii noștri ale tuturor, dar mai ales ale localnicilor. „Ce e rău și ce e bine tu te întreabă și socoate”, zicea poetul. Ca maramureșean, am pe creier ponoasele ivite dinspre Phoenix și Romplumb ca și alte adrese poluante la propriu în raza noastră de existență. Am lucrat în mină ani de zile și știu să fac diferența între traiul de la Ilba, să zicem, și viața unora la Monte Carlo. Dar trebuie trăit din ceva și unora li se întâmplă să tragă din greu pentru a trăi de pe o zi pe alta. Dar problema rămâne: ce facem cu gunoaiele care ne otrăvesc existența? Întrebarea nu e retorică. Dreptul la demnitate ne aparține tuturor și a cotiza la rezultate convenabile ne aparține tuturor.

Stârnește zâmbete abnegația cu care militanții pentru un mediu ambiant curat se manifestă în fel și chip. Uneori formele sună extravagant dar, vorba cunoscută, intenția contează. Până și Leonardo di Caprio a găsit cu cale să îi promoveze ideile, gabaritul său cinematografic acordându-i un spor de convingere.

Esențialul rămâne: dreptul la curățenie, datoria de a fi curați nu se rezumă doar la a ne spăla pe dinți de două ori pe zi. Se produc și amarnice derogări de la elementara răspundere privind curățenia mediului în care trăim. Sigur, se pot face și bani din negoțul murdăriilor din jur. Dovadă, iresponsabilitatea care rezidă în conținutul acelor „importuri” de deșeuri din străinătate, aduceri în țară a tone de mizerii născute pe alte meleaguri și aduse să ne amenințe nouă plămâni și sufletul. Qui prodest? Este o ecuație a organelor de ordine, de securitate națională ca asemenea gesturi lipsite de logică să fie ținute în frâu și dezagregate pas cu pas

Dar ce facem fiecare din noi în interesul sănătății planetei? – iată o întrebare care trebuie să nu ne lase să dormim!

NICOLAE BUD

28 mai 2021