Am învățat primii opt ani (1970-1978) în școala unui orășel situat la poalele Muntelui Vlădeasa – un vechi, dar imens corp de clădiri, cu parter și două etaje, curte spațioasă, teren și sală de sport, dotată și cu o superbă livadă cu pomi fructiferi, în care eram duși uneori, fie doar pentru joacă, atunci când eram foarte mici, fie ulterior, la câte o oră de biologie sau de geografie, când era frumos afară, iar noi ne dovedisem suficient de ”cuminți” ca să merităm un asemenea răsfăț.

Sălile de clasă erau înalte și spațioase, cu ferestre largi și sobe imense, care duduiau toată iarna (cocsul, folosit la încălzire, era depozitat în mormane uriașe), astfel încât nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată frig la școală, nici măcar atunci când temperaturile de afară coborau sub -20 de grade Celsius.

Băncile erau din lemn, nu prea arătoase, câtă vreme fuseseră inscripționate și scrijelite de zecile de generații anterioare, parchetul mereu proaspăt dat cu motorină, iar WC-urile, turcești – nu din cale afară de mizerabile, dacă te gândești cât de mulți eram (copiii din întreaga regiune veneau să învețe aici!), – se aflau undeva departe, în spatele școlii, astfel încât drumul până acolo era o adevărată aventură, care devenea brusc de dorit și, de foarte multe ori, chiar imperios necesară, atunci când profesoara de mate sau proful de fizică, puși pe scos la tablă, începeau să se apropie periculos de pagina ta din catalog.

Nu au fost niște ani idilici, drumul era lung (eu, de exemplu, aveam de mers, pe jos, doi kilometri și jumătate dus și alți doi și jumătate întors, pe orice fel de vreme, chiar și prin nămeți care deseori îmi depășeau cu mult înălțimea, ceea ce e destul de mult pentru un copil de șase ani, care mai are și un ghiozdan greu de cărat în spinare), materia era stufoasă și destul de dificilă, aveam de făcut sute – nu glumesc deloc, sute! – de probleme și exerciții la matematică și fizică. Ca să nu mai zic de cărțile pe care le aveam de citit și de rezumat în ”caietul de lecturi”. Și restul temelor pentru acasă, la aproape fiecare materie.

Însă predarea se făcea temeinic, la clasă, atât în timpul programului obișnuit, cât și în afara lui, atunci când era necesar, astfel încât la meditații nu apelau decât cei care fie fuseseră bolnavi și aveau de recuperat materia, fie cei cu adevărat foarte puțini care chiar nu puteau ține deloc pasul cu restul copiilor.

Intrarea și ieșirea din școală erau absolut libere, pentru toată lumea și, deși trăiam în dictatură, n-am văzut niciodată, dar absolut niciodată picior de polițist în zonă (cu excepția celor care aveau copii și aveau treabă pe acolo strict în calitatea lor de părinți). Și nici ”bodyguarzi”, despre care nici nu măcar nu auzisem vreodată. Puteam ieși să ne cumpărăm mâncare și puteam chiar pleca de la cursuri ori de câte ori aveam chef. Că, pe urmă trebuia să ne descurcăm cumva cu profesorii de la orele cărora absentasem era o altă poveste și, de altfel, chiar motivul pentru care nu ne dădea deloc mâna să abuzăm de această libertate.

Învățătorii și profesorii erau regii neîncoronați ai școlii, respectați, temuți și iubiți, nu neapărat în această ordine și, firește, nu toți în aceeași măsură dar, ca idee, e de-ajuns să spun că nu exista plângere întemeiată a unui copil, sau a unui părinte, pe care ei să nu fie capabili să o rezolve. Erau autoritatea supremă de care, în lipsa părinților, fiecare copil trebuia să țină seama, oriunde s-ar fi aflat.

Eram neastâmpărați și deseori agresivi, ca absolut toți copiii, astfel încât nu doar că ne certam, ne porecleam, ne băteam, ne stropeam cu apă și ne ”spălam” cu zăpadă sau chiar cu gheață, unii pe ceilalți, într-o frenezie demnă de o cauză mult mai bună, dar eram deseori răi și nemiloși cu cei mai fragili, mai puțin capabili să se apere.

Totuși, ideea că un elev își poate batjocori colegul sau colega fără ca profesorii, mai cu seamă diriginții și directorii de școală să poată interveni punând lucrurile la punct, era pur și simplu de neconceput. Indiferent de locul unde avea loc incidentul cu pricina!

Nota scăzută la purtare era pedeapsa cea mai grea dintre toate cele posibile, era un blam care te trecea automat în rândul proscrișilor, o rușine de nedescris, apoi existau și alte forme de corecție, chiar corporală, de care încercam fiecare să ne ținem cât mai departe posibil. O ceartă ”soră cu moartea”, în fața clasei și a părinților celui împricinat, un punct sau mai multe scăzute la purtare, o exmatriculare sau, uneori, doar câteva ”arătătoare” în palmă sau la fund (”arătătorul” era bățul cel lung pentru arătat la tablă sau la hartă și care, cel puțin la clasa noastră, trebuia înlocuit cam o dată, de ori pe lună, cu altul și mai strașnic, procurat chiar de neastâmpăratul pe spatele căruia se rupsese), rezolvau problema cu celeritate, fără intervenția presei, a televiziunii sau, Doamne ferește, a poliției, care aveau, pe vremea aceea, cu totul și cu totul alte treburi.

Una peste alta, sistemul funcționa și cred și acum că un merit de necontestat al conducerii României comuniste a fost tocmai păstrarea modelului de învățământ clasic, european, de extracție franco-germană și organicizat în România la inițiativa marelui întemeietor care a fost Spiru Haret și care asigura nu doar o foarte bună pregătire a celor mai buni, a elitelor, dar și mobilitatea socială a românilor săraci, dar inteligenți, harnici și cu drag de învățătură.

De fapt, tocmai asta mi se pare minunat acum ( înainte mi se părea cât se poate de firesc, de la sine înțeles), anume faptul că în ciuda mizerabilului sistem de pile, cunoștințe, relații (faimosul ”PCR”, existent dintotdeauna la noi), și în ciuda faptului că da, existau și elevi care beneficiau de o anumită ”protecție”, nenumărați alții, proveniți din familii modeste, dar ambițioși și dotați din punct de vedere intelectual, izbuteau, totuși, să se realizeze, devenind medici, profesori, ingineri, cercetători de renume ș.a.m.d.

Imediat după 1990 lucrurile au început să se schimbe fundamental. Am putut, astfel, constata, în calitate de părinte, de data aceasta, pe lângă o foarte stranie îngreunare a comunicării dintre părinți și profesori/învățători, și că școala devenea, rapid, un loc în care copiii mergeau doar pentru a avea de unde se întoarce. Deoarece cea mai mare parte a procesului de învățare, în sine, avea loc acasă, cu părinții sau cu meditatorii (unii dintre aceștia fiind, deseori, chiar profesorii de la clasă).

Astfel încât învățământul nu mai era nici pe departe gratuit, nici măcar în ciclul primar, unde ”doamnele” trebuiau răsfățate și îmbunate cu tot soiul de daruri, care de care mai costisitoare. Și, desigur, era nevoie de bani, tot mai mulți bani, pentru o grămada de ”caiete”, și ”materiale didactice”, mai mult sau mai puțin alternative, scoase de puzderia de noi edituri, puse pe căpătuială rapidă și care, odată cumpărate, sfârșeau neatinse, uitate și abandonate pe fundul sertarelor. Corupția generalizată rapid în întreaga societate românească a sfârșit inevitabil, prin a infecta tot mai mult sistemul de învățământ, cu acordul și contribuția însemnată – trebuie să spunem asta! – a unui mare număr de părinți interesați cu precădere nu de nivelul cunoștințelor odraslelor, ci de exhibarea noului status social al parvenitului de tranziție, care a făcut în doar câțiva ani, prin jaf și fraudă, saltul de la garsoniera de la ICRAL, confort 2 cu linoleum, la vila cu etaj și parchet din lemn de lămâi.

Încetul cu încetul, aproape pe nesimite, s-a redefinit chiar scopul învățământului românesc care, de la Spiru Haret citire, trebuia să fie ”oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiunilor și caracterului național al poporului”, formând ”buni cetățeni”, ”contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viața completă și armonică a statului”.

”Învățământul”, scria Spiru Haret, ”trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuțindu-l cu cunoștințe multe, dar a cultiva și inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numește educațiunea tinerimei”.

Astfel, așa cum spuneam, cancerul corupției generalizate de după 1990, a înlesnit trecerea ”pe șest” la un sistem de învățământ menit a produce doar resursă umană pentru piața globală a muncii, cei 40% analfabeți funcționali generați de așa zisele reforme ale ”experților” care timp de 30 de ani au acționat în același sens, indiferent de partidele aflate la guvernare, fiind deosebit de utili pe ogoarele de sparanghel și căpșuni ale pieței muncii globale.

Așa stând lucrurile, e de la sine înțeles că despre formarea caracterelor nici nu mai poate fi vorba, cadrele didactice devenind (fără a face generalizări forțate, totuși), din ce în ce mai puțin interesate de acest aspect. Și, cred eu, acesta este chiar motivul principal pentru care acestea nici nu se mai bucură de respectul și considerația unanime de care se bucurau înainte de 1990.

Copiii preiau întotdeauna atitudinile pe care le văd acasă, la școală, în societate.

În condițiile în care o mare parte a cadrelor didactice nu este deloc interesată de ceea ce Spiru Haret numea ”formarea caracterului”, legătura elevilor cu marea literatură formatoare fiind de asemenea întreruptă cu brutalitate, în condițiile în care mijloacele media și internetul cultivă doar vulgaritatea și violența, când înșiși oamenii de la vârful statului român au un discurs agresiv și grobian, lipsit de o elementară urbanitate și bun simț, că despre empatie nici măcar nu poate fi vorba, întâmplări ca acelea de la Târgu Jiu, în care o minoră a fost bătută și umilită de alte două fete aproximativ de aceeași vârstă, nu sunt deloc uimitoare.

Elevii timizi au fost dintotdeauna sursa ironiei colegilor, doar că în zilele noastre acest tip de comportament ostil, de hărțuire, excludere și luare în derâdere a unui copil a atins cote alarmante fiindcă exact acesta este modelul oferit de actuala societate românească. Așa cum spuneam, copiii deprind acest tip de comportament de la cele mai mici vârste, inclusiv din desenele animate.

Iar majoritatea cadrelor didactice nu intervin, fiindcă nici nu le interesează, știu asta din experiența mea de părinte, și îmi amintesc cât de mult m-a stupefiat, la vremea respectivă, această constatare. Pur și simplu pentru că pe vremea când mergeam eu la școală mentalitatea era cu totul diferită și lucrurile nu erau lăsate niciodată să degenereze.

Astăzi, școala a fost transformată în piață, devenind un ghiveci de arbitrariu și despotism, violența copiilor și a adolescenților fiind doar o reacție la haosul generalizat care a devenit viața noastră de fiecare zi.

Iar dacă vom refuza să ne trezim măcar acum, în al doisprezecelea ceas, tot ceea ce se întâmplă, chiar în aceste zile, cu copiii noștri, nu va fi decât încă un semn că suntem deja pregătiți să dispărem ca neam.