Reflectând asupra pierderii unei ființe dragi, C.S. Lewis scria în 1960, într-o scrisoare adresată lui Peter Bide: „ La începutul vieții, omul nu își dă seama că prețul libertății este singurătatea. Pentru a fi fericit, trebuie să te lași legat.” În câteva cuvinte scurte, Lewis exprimă unul dintre paradoxurile centrale ale existenței umane, o contradicție cu implicații profunde pentru împlinirea noastră sufletească.

Observația lui Lewis sfidează mentalitatea dominantă a zilelor noastre. Auzim adesea că drumul spre fericire trece prin libertatea totală, prin capacitatea de a fi și a face orice ne dorim. Cultura individualistă liberală ne îndeamnă „să ne urmărim propriile interese”, să ne punem dorințele personale pe primul loc și să lepădăm orice cătușe care ne-ar putea îngrădi. Ca urmare, suntem învățați să prețuim acea libertate care (ne imaginăm noi) ne păstrează cea mai largă gamă posibilă de activități, cea mai extinsă sferă de acțiune, pentru a ne îndeplini toate dorințele pe care le-am putea avea la un moment dat. Am ajuns până într-acolo încât diminuarea libertății noastre de acțiune ni se pare totuna cu pierderea fericirii și credem că orice restricție devine un obstacol în calea împlinirii nu doar a năzuințelor noastre profunde, ci și a impulsurilor noastre de moment.

Aceasta este o concepție falsă și superficială despre libertate; ea poate fi descrisă, mai degrabă, prin termenul de libertinaj. Omul cu adevărat liber este cel care are capacitatea, contextul propice și mijloacele de a-și atinge țelurile, de a-și îndeplini menirea. Omul libertin, pe de altă parte, este nevoit să constate (adesea prea târziu) că „libertatea” la care visează – capacitatea de a-și satisface orice impuls egoist – este, de fapt, un obstacol în calea unei autonomii veritabile. El devine un sclav al sinelui și al dorințelor de tot felul, care ridică bariere între el și o împlinire umană profundă și autentică.

Mai mult decât atât, trăirea după bunul plac este, în realitate, o iluzie. Fiecare alegere pe care o facem ne limitează întrucâtva iar în timp, toate deciziile noastre, asemenea crestăturilor consecutive ale unui cuțit, ne împuținează, pas cu pas libertatea. Nu putem fi și avocat și medic în același timp. Nu ne putem căsători cu o fată, dar nu și cu vecina ei, care poate fi la fel de atrăgătoare. Dacă o alegem pe una din ele, n-o mai putem alege pe cealaltă. Așa cum Robert Frost spunea atât de înțelept: ”Două drumuri se despărțeau într-o pădure, iar eu —L-am ales pe cel mai puțin umblat, Și asta a schimbat totul.”

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, pofta de a face doar ceea vrem se restrânge treptat. Însă libertatea noastră poate crește – dacă o înțelegem corect.

Este tragic să vezi oameni care luptă împotriva pierderii firești și treptate a libertății de a trăi doar după bunul lor plac, o limitare care, în realitate, i-ar putea purta dincolo de turbulențele vieții, spre înțelepciune și împlinire. Aceștia își imaginează că tot ce aveau mai de preț începe să le scape printre degete și continuă să se agațe de trecut cu disperarea unui om pe cale să se înnece. Ei îmbătrânesc dar nu pot renunța la mirajul tinereții și nu acceptă să închidă în urma lor nicio ușă, insistând că pot fi orice își doresc și că toate drumurile le rămân în continuare deschise. Așa cum spunea Ulise, în faimosul poem al lui Tennyson: „Simt iarăşi dor de ducă — voi bea viaţa până la drojdii./ […] Cât de e plictisitor e să stai, să pui un capăt,/ Să ruginești nelustruit, sa renunți la vechea ta strălucire/ Ca şi cum doar a respira ar fi viață! Viață peste viață/ Ar fi mult prea puţin…”

Desigur, personajul imaginat de Tennyson nu își va lua niciodată un angajament, din cauza fricii de a-și pierde libertatea.1

Dar „prețul libertății este singurătatea”. De ce? Pentru că, așa cum scria G.K. Chesterton: ”Iubirea, prin însăși natura ei, este o legătură extrem de puternică.2 Inimile noastre sunt însetate de iubire, iar iubirea cere o alegere, o renunțare de bunăvoie la o parte din libertatea de care dispunem. Aleg acest oraș și niciun altul. Această vocație și nicio alta. Această femeie și nicio alta.

Concret, acest lucru înseamnă că împlinirea vine din asumarea unui angajament față de o femeie sau un bărbat, față de familie, comunitate și loc – o sacrificare din iubire a libertății de a face doar ce vrem, refuzul de a ne pune autonomia noastră personală mai presus de orice. Acesta este riscul fascinant al iubirii: să mizezi totul pe ea, tăindu-ți singur orice cale de retragere. Pentru un observator din afară, asta ar putea părea o nebunie. Dar iubirea nu se mulțumește nici cu un dram mai puțin. Iar când facem acest salt curajos, când ne asumăm o legătură profundă cu cineva, primim înapoi înzecit. Ne îndeplinim menirea. Aceasta este ”fericirea de a te lăsa legat”.

Cel ce va voi să-și scape viața, o va pierde; iar cel ce își va pierde viața, o va afla. Până când omul modern nu va reuși să recupereze acest adevăr, el va fi veșnic neliniștit, un hoinar care trece prin viață ca o fantomă – lipsit de substanță, fără rădăcini și… singur.

Walker Larson a obținut o licență în scriere și un master în literatură engleză. Înainte de a deveni scriitor, a predat literatură și istorie la o academie privată din Wisconsin. Este autorul a două romane, Hologram și Song of Spheres.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile justificative care facilitează verificarea informațiilor pot fi găsite în materialul de bază după care s-a făcut traducerea (nota trad.)

1Altminteri, Ulise și Penelopa formează unul dintre cele mai cunoscute cupluri din mitologia greacă, povestea lor fiind descrisă ăn Odiseea lui Homer. (Nota trad.)

2La rândul său, Giordano Bruno scria că legătura legăturilor este iubirea” (Vinculum quippe vinculorum amor est). Pentru el, iubirea (Erosul) este legătura supremă, cea mai puternică formă de energie, capabilă să lege mințile, sufletele și întreaga materie din univers. Această viziune are o rezonanță profundă și cu celebra metaforă din Cântarea Cântărilor (Biblia): „Iubirea e mai puternică decât moartea”, filosofii platonici și ermetici ai Renașterii – printre care și Bruno – preluând și integrând adesea aceste accente mistice în teoriile lor despre suflet și cosmos. (Nota trad.)