De curând, Turcia a anunțat că va introduce o serie de stimulente menite să crească rata natalității. Acest lucru s-a întâmplat la câteva săptămâni după ce președintele turc Erdoğan a anunțat înființarea unui Comitet de politică a populației, în subordinea Ministerului familiei și Serviciilor Sociale. Se pare că, îngrijorați de scăderea ratei natalității, turcii se străduiesc să copieze tipurile de programe pe care guvernul ungar le experimentează de mulți ani.

Țările din întreaga lume devin din ce în ce mai conștiente de amenințarea pe care o reprezintă îmbătrânirea populației atât pentru economie, cât și pentru structura societății. Turcia este, fără îndoială, una din țările norocoase, deoarece a început să acționeze la mai puțin de un deceniu după ce rata de fertilitate a scăzut sub cea de înlocuire. Alte țări, precum Regatul Unit, au început să discute despre scăderea ratelor de fertilitate după o jumătate de secol de scădere a natalității sub nivelul de înlocuire.

Economiștii cunosc de multă vreme provocările asociate cu îmbătrânirea populației. Ei înțeleg că, pe măsură ce o societate îmbătrânește, lucrătorii vor fi din ce în ce mai puțini, generând o creștere economică din ce în ce mai mică, în vreme ce pensiile și asistența medicală înseamnă cheltuieli guvernamentale din ce în ce mai mari – exact în momentul în care baza de impozitare a oamenilor care muncesc se micșorează. Economiștii știu că aceasta este rețeta sigură a falimentului și a catastrofei economice dar, până nu demult, au mizat pe ideea că țările cu o populație îmbătrânită pot pur și simplu să importe mai mulți oameni capabili să muncească și să ofere o bază fiscală.

Actualmente, țările occidentale încep să observe cât de destabilizatoare poate fi imigrația în masă. Demograful Paul Morland și cu mine am calculat  că, dacă Marea Britanie și-ar continua politicile antinataliste și de migrație ridicată, doar pentru a menține economia la ritmuri de creștere foarte modeste, aceasta ar însemna că, până în 2081, între 37% și 54% din populație ar fi constituită din oameni născuți în străinătate. De asemenea, începe să se vadă că ratele natalității se prăbușesc pretutindeni în lume ceea ce înseamnă că, în curând, ar putea să nu mai existe țări din care să se aprovizioneze cu imigranți – în special cu imigranți bine educați.

Pe măsură ce factorii de decizie politică se trezesc la aceste realități sumbre, ei încep să caute soluții dar, atunci când abordează această problemă, par a fi prinși într-o mentalitate prea tehnocratică. Tehnocrații sunt obișnuiți cu ideea unor soluții relativ necomplicate la problemele politice. De exemplu, atunci când doresc creșterea economică, ei pot să sfătui banca centrală să își reducă rata dobânzii. Sau, atunci când doresc închiderea deficitul bugetar, ei pot îndruma guvernanții să majoreze cotele impozitului pe venit cu o anumită sumă.

Atunci când factorii de decizie cu o asemenea mentalitate abordează problema scăderii fertilității, ei vor de obicei să vadă rezultate imediate. Să luăm exemplul Ungariei. Începând din 2010, de când cel de-al doilea guvern Orbán a făcut ca familiile mai mari să devină o prioritate, rata de fertilitate a Ungariei a crescut de la 1,25 la 1,52 (în 2022) – o creștere de aproximativ 22%. Dar acest lucru a dat naștere unei dezbateri tehnocratice seci privitoare la faptul că creșterea natalității s-ar datora unei schimbări regionale, criticii subliniind că aceasta a crescut cu 14% și în România, și cu 10% în Slovacia, în aceeași perioadă.

Se poate argumenta că creșterea înregistrată în Ungaria este mai mare decât media regională, dar, de fapt, aceste discuții seamănă leit cu acelea privitoare la câți îngeri pot dănțui pe vârful unui ac. Adică, sunt pedante și nepotrivite pentru problema analizată. A avea o familie nu este ca și cum ai lua un credit ipotecar sau un împrumut pentru afaceri. Prin urmare, efectele politicilor pro-familie asupra fertilității nu vor fi la fel de evidente ca impactul scăderii dobânzilor asupra ratei de creștere a creditului. A gândi așa înseamnă a confunda o întrebare economică tehnocratică cu o întrebare culturală profundă.

Devine din ce în ce mai clar că scăderea natalității se datorează problemelor pe care le avem cu întemeierea familiilor. Lucrările demografului Stephen Shaw arată că scăderea numărului de nașteri se datorează, în primul rând, deciziei unora de a nu întemeia deloc familii. Aceasta este o problemă culturală profundă care, pentru a fi rezolvată, va necesita schimbări culturale profunde.

Dar asta înseamnă, oare, că pledez împotriva politicilor pro-familie, susținând, în schimb, că ar trebui să ne concentrăm pe schimbările culturale? Deloc. Cultura nu poate fi separată de politică. Când țările occidentale au impus interzicerea fumatului în locurile publice, întreaga cultură a fumatului s-a schimbat complet. Se pare că nu putem scăpa de faptul că, așa cum spune Biblia, ”legea este învățătorul nostru”.

Acest lucru se vede clar în statistici. În timp ce statisticienii pot dezbate la nesfârșit ce anume a determinat cu adevărat creșterea natalității în Ungaria, nimeni nu poate nega că politicile familiale ale guvernului Orban au dat naștere la o creștere remarcabilă a numărului de căsătorii. Între 2010 și 2021, numărul căsătoriilor s-a dublat. Acest lucru pur și simplu nu poate fi explicat prin nicio influență regională. România a înregistrat o creștere a numărului de căsătorii cu doar 5% în aceeași perioadă, iar Slovacia cu doar cu 2%. Ungaria a trecut acum de la cel mai mic număr de căsătorii din Uniunea Europeană, la cel mai mare.

Politicienii trebuie să își lase mintea tehnocratică deoparte și să se gândească doar la ce fel de schimbare culturală ar putea avea drept rezultat dublarea numărului de căsătorii. După ce am interacționat cu oameni mai tineri din Ungaria pot confirma că, spre deosebire de multe țări occidentale, aici căsătoria începe să fie considerată și dorită ca un semn al unei poziții sociale superioare. Și, drept urmare, maghiarii care aleg să se căsătoarească sunt de două ori mai mulți decât înainte de introducerea politicilor pro-familie.

Schimbările culturale care au dus la scăderea natalității au durat ani de zile. Putem urmări aceste tendințe până la dezbaterile care au făcut furori la începutul secolului al XX-lea și stilurile de viață ”alternative”, care au fost experimentate în lumea occidentală începând cu anii 1910, 1920 – stiluri de viață care de atunci s-au mutat din boema artistică a claselor superioare în întreaga societate.

Aceste schimbări culturale sunt acum adânc înrădăcinate în societățile noastre și va fi nevoie de timp și efort pentru a le modifica. În mod ideal, acestea necesită o combinație de stimulente economice și o schimbare completă a peisajului nostru media. Concentrația pe fluctuațiile pe termen scurt ale ratelor de fertilitate este chiar mai inutilă decât încercarea de a număra câți îngeri pot dănțui pe vârful unui ac.

Philip Pilkington este macroeconomist, profesionist în investiții și autorul cărții The Reformation in Economics.

Traducerea adaptarea: Nedeea Burcă