Când mi-am terminat studiile, în anii 50 ai secolului trecut, m-am gândit să scriu o dizertație despre ”intelectualul antidemocratic”. Războiul Rece se afla pe atunci în deplină desfășurare. Mulți intelectuali plecaseră în Uniunea Sovietică. Eu am plecat în Africa de Est să vând petrol. Dar ideea mi-a rămas întipărită în memorie.

Apoi, la sfârșitul unei vieți pline, m-am decis să scriu o carte despre ”ispita ideologiei”, care pare să-i fi încercat pe tovarășii de drum ai comunismului. De obicei, acest subiect face parte din categoria celor abordate de intelectuali. Or, eu sunt mai degrabă un politician, așa că experiența și perspectiva mea sunt diferite.

Intelectualii sunt interesați de idei abstracte. Uneori referitoare la artă, știința, religie sau cultură, altele în legătură cu politica. În cazul politicii, aceste idei sunt, până în cele din urmă, comunicate publicului. Astfel, putem spune că există trei elemente – ideile abstracte, politica și comunicarea – care se combină pentru a modela personajul îndeobște numit ”intelectual public”.

Nu toate ideile intelectualilor publici sunt valoroase. Nici pe departe. Pentru ca ideile lor să aibă o valoare reală, ele ar trebui să fie probate prin experiență.

Experiența este edificatoare. Promotorii revoluției ruse nu aveau nicio idee despre ceea ce ar trebui să se întâmple după aceea. Potrivit relatărilor lui[Georges] Sorel, Marx spusese la un moment dat că oricine face planuri pentru după revoluție este un reacționar. ”Mai întâi vom dărâma totul și apoi vom vedea” – acesta era sloganul. Unii dintre cei mai aprigi entuziaști ai revoluției culturale din 1968 gândeau aidoma.

Cu câteva excepții notabile, marile tratate de politică au fost scrise după ce autorii împliniseră cincizeci de ani. Majoritatea tinerilor – și mai cu seamă intelectualii tineri – nu au avut prilejul să dobândească experiență. Prin urmare, este foarte probabil ca ideile lor politice să fie mai puțin valoroase, mai seamă atunci când au un caracter general.

Tineretul este în mod natural înclinat spe romantism, care a avut dintotdeauna un efect dezastruos asupra politicii. Rousseau era un romantic. Contractul său social a fost o prefigurare a totalitarismului. ”Oricine va refuza să se supună voinței generale va fi constrâns de întreg corpul social, ceea ce nu înseamă nimic altceva decât că va fi forțat să fie liber.” – enunța el.

Este absolut remarcabil cât de mult s-au bazat mișcările revoluționare pe tineret. Gregor Strasser, liderul naziștilor de stânga: ”Da-ți-vă la o parte din calea nostră, boșorogilor” (Macht platz, ihr Alten). Mișcarea fascistă italiană a făcut apel la giovinezza. Iar unul dintre sloganurile cele mai celebre ale anului 1968 era ”Să nu ai încredere în nimeni trecut de 40 de ani”.

[…]

De la mijlocul secolului al XIX-lea încoace, statul a intervenit profund în societate, extinzând tot mai mult domeniul politicii. De asemenea, mass media joacă acum un rol foarte important. Este, de fapt, greu să ne gândim la existența intelectualilor publici în afara mijloacelor media.

Aceste două evoluții au determinat o mare creștere a numărului intelectualilor publici. Dar cuvintele sunt ca banii – ele suferă, adesea, și de inflație. Astăzi se pot face auziți puțini intelectuali publici autonomi dar, laolaltă, fac o gălăgie neîncetată, amplificată de valurile sondajelor de opinie. Apoi, cu cine anume se asociază intelectualii publici? Ei bine, cu alții asemenea lor, alături de care formează o mulțime limbută, captivată de idei mai degrabă atrăgătoare decât sănătoase și cu o mare voluptate de a profeți tot soiul de grozăvii.

Ideile intelectualilor publici pot fi periculoase, mai cu seamă dacă sunt de natură generală și netestate de experiență. Acum vreau să ilustrez acest lucru în trei domenii: Uniunea Europeană, multiculturalismul și dispariția încrederii în sine a Europei.

Parlamentul European vrea tot mai mulți bani într-un moment în care fiecare ministru de finanțe a început să zgârie cu unghiile pe fundul cufărului. Acest lucru în sine arată cât de izolat este Parlamentul de realitate. Uită de faptul că poate găsi banii în bugetul actual. Este cheltuită doar o mică parte a Fondului de dezvoltare regională. Același lucru fiind valabil și în cazul Fondului de coeziune. De asemenea, o evaluare critică a bugetului UE va duce la pierderi financiare destul de semnificative.

În ceea ce privește Comisia Europeană, aceasta este formată din 27 de membri, câte unul pentru fiecare stat membru. Ceea ce este prea mult. Unii comisari lucrează cel mult o jumătate de zi. Dar, toți vor să devină celebri. Și singura lor modalitate de a câștiga notorietate este să ia inițative, fie acestea inspirate sau nu.

Singurul remediu pentru acest exces de inițiativă ar putea fi reducerea comisiei la numărul necesar pentru a conduce executivul UE – la cel mult 12.

[…]

Acum, despre Uniunea Monetară Europeană. Aceasta s-a născut la dorința Franței și a Germaniei care au urmărit, însă, scopuri diferite. Franța intenționa să-și exercite influența asupra Băncii Centrale Europene. Acesta va rămâne scopul său, pentru totdeauna. Cancelarul federal Helmuth Kohl dorea o uniune politică europeană și era pregătit să sacrifice mărcile gemane pentru a realiza acest lucru. Împlinirea ambelor obiective a fost împiedicată. Dar, ele continuă să existe. Franța dorește ca politicienii să ia decizii economice importante, cu consecința practică a distribuirii dezechilibrelor fiscale între țările cu surplus și deficit, BCE facilitând acest lucru. Germania dorește ca deciziile economice principale să fie stabilite chiar în tratat: o BCE independentă, prioritate în stabilirea prețurilor, bugete echilibrate și fără ajutoare de urgență.

Aceste opinii diferite au fost băgate sub preș, dar nu s-a ajuns niciodată la un numitor comun. Nici nu este probabil să se întâmple vreodată. Este vorba despre un defect congenital. Prin urmare, este de așteptat ca, după dispariția acestei crize, să apară și altele care să consume energiile urmașilor noștri.

În ceea ce privește multiculturalismul

Prim ministrul David Cameron a declarat cândva falimentul multiculturalismului. El este departe de a fi primul care a spus asta. În octombrie 2011, premierul german Angela Mekel a exprimat aceeași idee. De fapt, în urmă cu niște ani, Trevor Phillips, președintele Comisiei pentru egalitatea rasială, a pledat împtriva multiculturalismului, deoarece nu mai reprezenta diversitatea ci, mai degrabă, segregarea. Deci da, doctrina multiculturalismului este pe moarte.

Dar ce înseamnă acest lucru, mai exact? Permiteți-mi să disting două aspecte: valorile esențiale și drepturile diferențiate de grup.

Problema valorilor esențiale este relativ ușoară. Am scris despre asta în septembrie 1991, într-un important ziar olandez. Am spus că în Țările de Jos trăim într-o societate liberă, în care oamenii se pot comporta după plac, dar că există anumite valori esențiale pe care toți ar trebui să le respecte și care nu sunt negociabile. Am menționat libertatea religioasă și de exprimare, egalitatea dintre bărbați și femei în fața legii și separația dintre biserică și stat. Aceasta înseamnă că anumite practici ale imigranților sunt inacceptabile, cum ar fi mutilarea sexuală a fetelor și crimele de onoare.

Al doilea aspect este drepturile diferențiate de grup. Ascultați-l pe Bikhu Parekh, profesor de filosofie politică la Universitatea din Westminster, care, în 1999 a scris, într-un articol despre multiculturalism, următoarele: ”Comunitatea politică trebuie să-și prețuiască toți membrii în mod egal, și să reflecte acest lucru în politicile sale: drepturile de grup diferențiate cultural, aplicarea cultural diferențiată a legilor, sprijinul statului pentru instituțiile minorităților și un program judicios de acțiune afirmativă.

Sintagma esențială aici este: ”drepturi diferențiate de grup”. Acestea au fost susținute și de Jutta Limbach, care a prezidat curtea constituțională federală germană din 1994 până în 2002. Ea spunea că, în ciuda faptului că Legea fundamentală germană nu menționează obligația de a ”proteja și promova identitatea culturală a unei minorități etnice sau religioase”, aceasta ar trebui totuși să se întâmple.

Acestor opinii ar trebui să li se reziste ferm, deoarece se opun integrării și promovează apartheidul. După cum spunea prim ministrul Cameron: ”Sub doctrina multiculturalismului de stat, am încurajat culturi diferite să trăiască vieți separate… Am tolerat chiar ca aceste comunități segregate să se comporte în moduri care sunt complet contrare valorilor noastre.” Deci fără drepturi diferențiate de grup. Persoana care devine cetățean datorează noii sale țări loialitate și nu ar trebui să aibă dreptul la un statut separat ca membru al unei comunități.

Încrederea Europei în sine însăși

Se pare că Europa de Vest și-a pierdut încrederea în propria-i civilizație. În forma sa modernă, nobila tradiție occidentală de autoevaluare și autocritică a degenerat deseori în autoflagelare sentimentaloidă. Să menționez câteva exemple.

Mulți oameni par să creadă că subdezvoltarea Africii a fost cauzată de Occident. Este unul din sentimentele care stau la baza ajutorului pentru dezvoltare. Dar ar trebui să ne întrebăm nu de ce sunt sărace țările sărace, ci de ce sunt bogate țările bogate. Până în cele din urmă, la început, eram cu toții săraci.

Cine vrea să studieze ascensiunea Occidentului ar trebui să se întoarcă în Renaștere, dacă nu cumva în antichitatea clasică. Colonialismul nu are nimic de-a face cu asta. Colonizatorii europeni au venit mai târziu în Orientul Mijlociu care, timp de secole, a fost condus de otomani. Interiorul majorității Africii a fost inaccesibil până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Europa nu este mai responsabilă pentru subdezvoltarea Africii decât a fost Roma pentru subdezvoltarea Galiei.

De asemenea, mulți oameni simpatizează cu poporul palestinian. Este de înțeles, câtă vreme situația lor este într-adevăr jalnică. Dar cui îi pasă de soarta creștinilor din Orientul Mijlociu? Condiția lor este cel puțin la fel de jalnică. Minoritățile creștine din Siria, Irak și Pakistan sunt discriminate adesea, violent. În Somalia, islamiștii vânează pe oricine deține o Biblie. Nimeni nu pare a fi impresionat de aceste crime. Aceste minorități se simt, pe bună dreptate, părăsite.

Un alt exemplu se referă la sărbătorile legale. Comisia Europeană a publicat, nu foarte demult, trei milioane de agende școlare în care sunt menționate sărăbătorile islamice, evreiești, hinduse și budiste, dar nu și pe cele creștine.

În secolul al XIX-lea s-a ivit valului înalt al impreialismului. Europa era pe atunci plină de încredere în sine. Oare ce s-a întâmplat între timp? În ultimul secol au avut loc cataclismul Primului Război Mondial, ascensiunea dictaturilor colectiviste în anii interbelici, cel de-Al Doilea Război Mondial, Holocaustul , stalinismul și confuzia culturală a anilor 68. Aceste evenimente – plus doctrina multiculturalismului – au erodat toate certitudinile. Dar mai e ceva.

Trăim într-o civilizație profund marcată de creștinism. Sentimentele de vinovăție sunt omniprezente printre noi, mai cu seamă în cazul țărilor protestante. Ascultați ”Pasiunea Sfântului Matei” a lui Bach. Corul cîntă: ”Voi fi pedepsit pentru ceea ce tu ai suferit”. Paiul din ochiul Europei a fost considerat mai greu decât bârna din ochii altora. Aceasta ar putea să nu fie o problemă dacă ar exista ispășire, iertare, mărturisire sau oricare din celelalte forme teologice sau liturgice de curățare a vinovației. Anterior, catolicismul și luteranismul ofereau acest lucru, care însă nu pare să mai aibă credibilitate în Europa [occidentală].

Acestea sunt câteva aspecte care explică lipsa de încredere în sine însăși a Europei și dorința acesteia de a evita iritarea sentimentelor islamice. Europenii sunt timorați. Când un teolog al Universității din Utrecht, Pieter van der Horst, a vrut să-și dedice discursul de absolvire din 2009 ”islamizării antisemitismului european”, universitatea nu a fost de acord, din cauza fricii de nemulțumirea islamică.

Dar cine împărtășește, de fapt, această lipsă de încredere în sine? Este aceasta o trăsătură a tuturor, sau doar a unei elite intelectuale? Probabil la început a fost doar a elitei, dar apoi a molipsit cultura burgheză în întregul ei. La urma urmelor, intelighentsia a fost cea care a încurajat secularizarea și a inventat multiculturalismul. Iar noi, ceilalți, i-am călcat pe urme, mult prea grăbiți.

Traducerea și adaptarea Nedeea Burcă

Sursa: aici

Frits Bolkestein este un fost politician olandez. A fost ministru al Comerțului Exterior (1982-1986), ministru al Apărării (1986-1988) și președinte al Grupului parlamentar VVD. De asemenea, a fost Comisar European pentru Piața Internă, Fiscalitate și Uniunea Vamală (1999-2004).