În Ministerul nostru de Externe n-a fost și nu este nici astăzi niciun singur om pregătit pentru problemele de politică bisericească, nici din punct de vedere juridic, nici istoric, nici național. Cele mai grele chestiuni le-au tratat, cu cea mai rafinată diplomație din lume – care este aceea a Vaticanului, – oameni improvizați și, ceea ce este și mai grav, oameni care, în unele cazuri, au fost unelte ordinare ale adversarilor neamului și țării noastre” (Onisifor Ghibu către Carol al II-lea )

Dată fiind modificarea structurii confesionale a populației țării noastre după Marea Unire, problema unui tratat cu Biserica Romano-Catolică a început să fie discutată încă din 1920.

Onisifor Ghibu – a cărui operă având la bază realitățile istorice religioase din Transilvania, susținute cu documente și argumente concrete, de necontestat, rămâne de neocolit până în ziua de astăzi pentru oricine se încumetă să aprofundeze această temă – este și autorul unui Raport confidențial adresat Majestății Sale Regelui Carol II, cuprinzând explicații amănunțite, acte și documente ”pentru a da celor în drept toate elementele necesare cunoașterii complete a chestiunii catolicismului […] și pentru a feri de peire o seamă de documente, pe cari atâția au tot interesul să le facă să dispară din dosarele oficiale.”

Volumul în sine, cuprinzând 1095 pagini, și tipărit în 1934, într-o ediție confidențială de numai 25 de exemplare, numerotate și semnate de autor1 , este o sursă bibliografică de primă mână, cu atât mai mult cu cât prezumtivii cititori ai zilelor noastre pot beneficia și de strădania autorului de a se face cât mai bine înțeles de către Carol, lipsit, asemenea multora dintre noi, de studii teologice sau juridice.

În opinia imensului luptător pentru drepturile și unitatea poporului român, guvernanții României reîntregite au greșit neluând în seamă faptul că situația Bisericii Catolice fusese deja legiferată de Albert Apponyi, în 1918, prin așa numita ”autonomie catolică”, ”realizată exclusiv prin Parlamentul ungar, ”fără niciun fel de amestec al Sfântului Scaun”, ”sub patronatul suprem al Regelui și cu participarea efectivă a elementului mirean la conducere.

În loc ca aceștia să fi păstrat baza de drept de până aici, realizând autonomia catolică unitară preconizată de unguri, dar cu întâietatea ritului românesc, ca a celui mai numeros sau, în cazul în care ar fi socotit catolicismul vătămător românismului, să fi readus pe uniți la ortodoxie și să fi păstrat catolicismul unguresc în izolarea lui milenară – scrie Onisifor Ghibu – conducătorii noștri de stat s-au grăbit să puie, pe baze absolut improvizate, Biserica Catolică din Transilvania în legătură directă cu Vaticanul.”

Astfel, în 1920, Vaticanul îi face Statului român propunerea de a încheia un Concordat, prezentându-i, în acest scop, și un proiect conform căruia, recunoscând Bisericii Ortodoxe caracterul de Biserică de Stat, exprimat în vechea Constituție a României, renunță la atributul de apostolic al Bisericii Catolice, preconizând, totodată, pentru romano-catolicii din Transilvania, în locul celor patru dieceze, câte avuseseră sub Ungaria catolică, numai două.

Iar în ceea ce privește limba de instrucție în seminarii, proiectul stabilea că aceasta va fi cea română (în locul celei latine, maghiare sau germane).

De asemenea, în decursul tratativelor, Vaticanul și-a declarat intenția de a recunoaște Regelui Ferdinand al României dreptul de patronat asupra episcopilor catolici.

Căderea guvernului, în decembrie 1921, zădărnicește, însă, încheierea Concordatului, iar negocierile urmează să fie luate de la capăt.

Numai că Ungaria, în ciuda faptului că nu avea nicidecum intenția de a încheia vreun Concordat cu Vaticanul, înființase, încă din 1920, o legație pe lângă acesta, concentrând acolo juriști, istorici, canoniști și politicieni – printre care mulți dintre ”optanții” ardeleni despre care am vorbit în episodul trecut –, autori ai unor broșuri ”informative”, în care România ”schismatică”, ”bizantină” și ”balcanică” apare zugrăvită în cele mai negre culori, broșuri răspândite apoi, cu repeziciune, printre catolicii din lumea întreagă. Iar Ghibu notează consternat lipsa de orice reacție a României.

Aceasta este atmosfera în care apare un al doilea proiect de Concordat, propus de Sfântul Scaun la 1924, prin Nunțiul M.A. Dolci, în care nu mai e vorba despre întâietatea Bisericii Ortodoxe, ci doar despre apostolicitatea Bisericii Catolice, iar în locul celor două dieceze romano-catolice din proiectul anterior, sunt prevăzute patru, plus încă alte două dieceze greco-catolice și două vicariate, unul pentru Ruteni și altul pentru Armeni.

Mai mult decât atât, proiectul prevede, însă, și dreptul de proprietate al Bisericii Catolice asupra tuturor bunurilor și instituțiilor culturale (școli etc) aflate în administrația ei și care, conform naturii lor juridice, trebuiau să apațină Statului român.

Tot de la Onisifor Ghibu aflăm că, la 24 iulie 1924, în gazeta Katholikus Elet (Viața catolică), din Satu Mare, conducătorul iezuiților unguri, Bangha Bela, publica un articol intitualt Internaționala catolică, prin care îndemna intelectualii maghiari ”să lase la o parte orice activitate, să se elibereze de oricare altă îndatorire, oricât ar părea aceasta de importantă, și să înjghebeze Internaționala catolică, care ar ajuta enorm soarta maghiarismului și, poate, întreg universul bolnav”.

Din situația pe care o deținea la Roma, ca secretar al Federației Mondiale a Congregațiilor Mariane, prin intermediul Legației maghiare din Roma, cu sprijinul bănesc al Ungariei și al Sfântului Scaun, Bangha a izbutit să provoace, în întreaga lume catolică, o imensă mișcare filomaghiară și, totdată, antiromânească.

Dar, se întreabă Ghibu, – ”în vreme ce ungurii au câștigat pe seama lor Vaticanul, care a venit cu un nou proiect de Concordat, incomparabil mai defavorbabil decât cel de la 1920, România ce făcea?”

România a capitulat, pur și simplu. Ea a trimis la Roma pe Constantin Banu, fost ministru al Cultelor și pe Zenovie Pâclișanu, aceștia stabilind, de comun acord cu Vaticanul, un text ”prin care toate punctele de vedere inițiale românești au fost sacrificate, și cele mai avansate puncte de vedere ungurești acceptate, Concordatul negociat de aceștia fiind încheiat, ”pe subt ascuns”, la 10 mai 1927, de Vasile Goldiș.

Totuși, guvernul liberal a cerut Vaticanului câteva precizări privitoare la sensul câtorva paragrafe, chestiune care a și fost rezolvată printr-un schimb de scrisori.

Cu aceste lămuriri, guvernarea național-țărănistă, care a urmat, a prezentat Concordatul Parlamentului, legea care ”a autorizat guvernul să ratifice și să facă să se execute Concordatul” publicându-se în Monitorul Oficial, nr. 4478 din 12 iunie 1929.

Conform legii votate de Parlament schimbul de scrisori dintre Guvern și Nunțiatură trebuiau de asemenea alăturate acesteia și publicate în Monitorul Oficial, ceea ce nu s-a făcut, fie pentru că nu s-a vrut, fie din princină că ratificatorii Concordatului nu aveau o conștiință exactă a însemnătății acelor scrisori.

O analiză plurivalentă a problemei Concordatului cu Vaticanul – și așadar, din pricina complexității, greu de rezumat într-o rubrică ca a noastră – a făcut Valeriu Anania, în cartea sa Pro Memoria, Acțiunea catolicismului în România interbelică2.

Astfel, conform eruditului fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, deși Concordatul cu Vaticanul ar fi fost destinat să reglementeze situația cultului romano-catolic pe teritoriul Statului Român, prezența lui în istoria noastră națională a înscris una dintre paginile ei obscure, depășind cu mult sfera interesului bisericesc și ancorându-se puternic în aceea a interesului politic.

Concordatul a sustras cultul catolic din sfera prevederilor constituționale, oferindu-i o situație de cult privilegiat, cu puternice implicații economice, și asigurând catolicismului posibilitatea de a-și continua, în condițiile noului Stat, activitatea de prozelitism în mijlocul poporului român.

Prin articolul II al Concordatului, Vaticanul a sustras și cultul greco-catolic din sfera prevederilor constituționale, transformându-l într-un rit al Religiei Catolice, alături de cel latin și de cel armean, adâncind astfel prăpastia dintre cele două fracțiuni confesionale românești.

Totodată, catolicii au căpătat conștiința că sunt protejați de o putere din afară care le asigură existența și prosperitatea de la nivelul unor tratative internaționale, situație de natură să genereze orgoliul unei confesiuni care își va permite să privească de sus nu doar autoritatea statului, dar și celelalte culte și pe credincioșii acestora.

Disprețul manifestat în zilele noastre față de creștinii ortodocși care constituie, pînă una-alta, imensa majoritate a poporului român, de către o minoritate autosuficientă, își are originile exact în tolerarea acestui tip de dispreț care a putut fi diseminat cu mare ușurință și printre cei lipsiți de orice cultură religioasă dar, tocmai de aceea, extrem de susceptibili la propagandă și manipulare.

Articolul VIII al Concordatului cu România prevedea că de episcopi ”vor depinde exclusiv ceilalți membri ai Clerului catolic în tot ce privește numirea lor și exercitatea oficiului lor sacru”.

Iar articolul XII, în paragraful 2, consemnează, de asemenea, că ”numirea parohilor este de competența exclusivă a episcopului”, în vreme ce ”consimțământul Guvernului se va cere când ar fi vorba de a se numi paroh un străin”.

Termenul ”exclusiv” e prezent în ambele articole, iar excepția inserată la sfârșit e de natură să sublinieze în mod expres excluderea guvernului de la numirea clerului catolic.

Comparativ, e de remarcat că, referitor la această problemă, Concordatul cu Bavaria (1924) prevedea că toți preoții, ca și ajutorii de canonici, nu pot fi numiți decât cu aprobarea prealabilă a Guvernului. Concordatul cu Polonia (1925) înscria în articolul XIX că ”autoritatea bisericească e datoare să comunice Guvernului, în prealabil, toate propunerile pentru numirile de preoți, și numai dacă nu se fac obiecțiuni în termen de 30 de zile, poate urma numirea efectivă”. Statul italian din 1929 consemnează aceeași dispoziție în articolul XXI din Concordat și, mai mult decât atât, își rezervă dreptul ca, de acord cu episcopul, să poată înlătura pe acei preoți a căror menținere ar fi păgubitoare pentru Stat.

Concordatul cu România lasă însă pe seama Papei dreptul aproape exclusiv de a numi episcopi pe teritoriul Statului român și pe seama episcopilor dreptul exclusiv de a-și numi clerul în subordine.

Aceeași exclusivitate a drepturilor episcopale e înscrisă și în articolul XVI al Concordatului, care relevă școlilor teologice catolice posibilitatea de a fi ”sub dependența exclusivă a episcopului”, acesta având și căderea de a fixa programele analitice, precum și programul de studiu al limbii și istoriei naționale.

Mai mult, articolul XIX dă Bisericii Catolice dreptul de a-și menține școlile normale și de ”a înființa și întreține cu propria ei cheltuială școli primare și secundare, care vor fi sub dependența episcopilor respectivi”.

Lăsând la o parte contradicția flagrantă dintre Concordat și Legea Învățământului public existentă în 1927, după care numai Statul putea să înființeze școli de cultură generală, aspectul politic implică, pe de o parte, faptul că elementul romano-catolic reprezenta o minoritate națională, iar, pe de altă parte, faptul că această minoritate era agitată de curentul revizionist, tocmai într-o perioadă în care Statul român era interesat să-și consolideze suveranitatea în Ardeal.

Or, prin Concordat, Statul renunța la dreptul și obligația lui de a fixa în toate școlile, fără excepție, programul de studiu al istoriei și limbii naționale, lăsându-l pe seama unor elemente la care oricând se putea prezuma intenția de a deforma adevărul istoric și de a canaliza conștiințele tinerilor spre acțiuni sau atitudini antistatale.

Concordatul din 1927 a constituit nu numai principala armă a acțiunii catolicismului în România, ci și germenul celorlalte modalități ale noii ofensive iredentiste, cum au fost Statusul Romano-Catolic ardelean, școlile catolice, ordinele și congregațiile călugărești ale Romei.

La adăpostul prevederilor concordatare, aceste instituții au obținut averi imense, pe care nu le-au avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pământ, sute de imobile și alte proprietăți au intrat în ”patrimoniul sacru” al Bisericii Romano-Catolice, necesar pentru întreținerea instituțiilor ei, a episcopilor și a personalului bisericesc.

Astfel, aceste instituții au izbutit să întreprindă o largă acțiune convergentă de subminare a suveranității Statului român. De exemplu, în prima zi a noului an 1927, Papa spunea miilor de pelerini maghiari veniți la Roma: ”Binecuvântez pe toți acei tineri… pentru ca să ducă la biruință conștiința națională și adevărata religiozitate și să facă Ungaria din nou mare și fericită3”.

E mai presus de orice îndoială – scrie Valeriu Anania – că ”poate dincolo de așteptările iredentiștilor”, această convenție ”le-a oferit acestora largi posibilități de acțiune”, Concordatul reprezentând expresia juridică a filomaghiarismului papal și acoperirea politică a naționalismului unguresc.

Iar faptul că acest penibil document al României interbelice a fost denunțat, în 1948, de un guvern comunist, nu schimbă întru nimic datele problemei.

Va urma

Citește și Drumul spre România vasală (X)

1Cf. Onisifor Ghibu, Acțiunea catolicismului unguresc și a Sfântului Scaun în România Întregită, Raport confidențial înaintat M.S. Regelui Carol II, cu CLXXVII + 45 acte și documente, Cluj, 1934.

2Cf. Valeriu Anania, Pro Memoria, Acțiunea catolicismului în România interbelică, tipărită la Editura Institutului Biblic și de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

3Cf.Magyar Catholikus Almanach pe 1927, p. 384, în Anania, op.cit. p. 29 și Ghibu, op.cit., p. XLVIII.

Bibliografie: Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, vol. 2; Valeriu Anania, Acțiunea catolicismului în România interbelică; Onisifor Ghibu, Acțiunea catolicismului unguresc și a Sfântului Scaun în România Întregită, Raport confidențial înaintat M.S. Regelui Carol II, cu CLXXVII + 45 acte și documente.