Doar Croaţia, o ţară cu 3,9 mil. locuitori, membru UE din 2013, va intra în spaţiul Schengen, de la 1 ianuarie 2023, prin votul unanim al miniştrilor de Interne, reuniţi la Bruxelles, devenind astfel al 27-lea membru al acestei vaste zone de liberă circulaţie, fără control la frontierele interne. În schimb României şi Bulgariei li s-a recomandat aşteptarea, candidatura lor fiind blocată in-extremis, prin veto-ul Austriei, respectiv Olandei. Ca o palidă consolare Yeva Johansson, comisarul european pentru afaceri interne, s-a arătat încrezătoare în aderarea celor două ţări, înainte de finalul actualului mandat al Comisiei Europene, care expiră în 2024. Comisia Europeană şi Parlamentul European recomandaseră de mai multă vreme includerea celor două ţări în spaţiul de liberă circulaţie, pe considerentul că îndeplineau toate condiţiile tehnice. Schengen-ul, fără egal, alături de Euro, ca importanţă, nu are echivalent ca proastă administrare în UE, iar reuniunea de joi de la Bruxelles n-a demonstrat nimic altceva decât că suntem în faţa unei posibile dezbinări. Unitatea UE este un slogan frumos, o lozincă minunată, dar toate statele membre îşi urmăresc propriile interese. Cancelarul austriac Karl Nehammer, figură ştearsă pe scena europeană, prin ministrul său de Interne, Gerhard Karner, nu putea face fronda pe care a făcut-o, dacă era tras de mânecă de alţi lideri europeni, care la nivel declarativ îşi exprimaseră susţinerea faţă de admiterea României. Austria a jucat un rol asumat „de sacrificiu”, la îndemnul altora, altminteri nu se explică demersul său. În privinţa securizării frontierei sale, impermeabilităţii la migranţi, România şi-a făcut temele, cum se spune, şi acest lucru a fost constatat de toate verificările şi evaluările din ultima vreme. Nu mai stăruim asupra lor. Prin amânarea sine-die a admiterii României nu se obţine nimic concret, în planul sporirii controlului spaţiului Schengen. Fiindcă nu asta s-a dorit. Soluţia era un plus de realism: deschiderea şi sistematizarea schimbului de informaţii secrete deja existent între statele membre. Frontex este o experienţă discutabilă. Are sediul la Varşovia şi se ocupă de frontiere. Depinde în exclusivitate de bugetul UE. Chiar dacă vrea să facă treabă duce o luptă cu propriile resurse şi cu unele state membre, care brusc devin naţionale, ca de exemplu Grecia. Nimeni nu discută de greci. În dreptul Greciei, cu aşa-zisa frontieră a UE, există o gaură de proporţii. Grecia nu vrea să o astupe pentru că nu doreşte să trateze cu migranţii şi atunci îi lasă să treacă mai departe. Ce poate face Frontex în situaţia asta, decât nimic. Iată declaraţia lui Gerhard Karner, la sosirea la consiliu: „În acest an am înregistrat peste 100.000 de pasageri ilegali la frontiera Austriei, pătrunşi pe ruta balcanică, aşadar prin Bulgaria şi România”. O prostie, dar nu uşor de demontat. Poziţia Vienei este dictată de raţiuni politice interne, în proximitatea alegerilor legislative prevăzute anul viitor. Ne-a produs mult „sânge rău”. Amânarea primirii în Schengen în condiţiile în care toate condiţiile tehnice erau îndeplinite este nu uşor de suportat. Este un eşec de proporţii al diplomaţiei româneşti, al preşedintelui Klaus Iohannis, al ambasadei române de la Viena. Este şi un eşec de proporţii al Comisiei Europene. Este expresia „respectului aliaţilor europeni”, în rândul cărora includem şi pe austrieci, marii beneficiari ai atâtor şi atâtor concesii făcute firmelor cunoscute. În absenţa oricărui respect pentru România, guvernul de la Viena şi-a permis să facă ceea ce a făcut, într-un moment în care solidaritatea pro-UE, pro-NATO, în contextul turbulenţelor geo-politice, toate acestea păreau să ne avantajeze. Bucureştiul are tot mai puţini prieteni în momentul de faţă, în pofida declaraţiilor curtenitoare, din diverse împrejurări şi nici nu ştie să-i cultive pe cei pe care ar trebui. Pe alţii i-a pierdut, sau e pe cale să-i piardă, definitiv. Şi avem în vedere China.
Un articol de Mircea Cantar
