ROMÂNIA DE LA ”REVOLUȚIE” SPRE NICĂIERI – SCURTE EXPLICAȚII
de Șopârla veninoasă
23 februarie doozeci – doozeci
În România, toate forțele politice aflate la guvernare după Decembrie 1989 au eșuat în aplicarea unor politici guvernamentale eficiente. Cu toate acestea, există un câștigător politic absolut al tranziției spre autodistrugere: POPULISMUL PRIMITIV.
Triumful populismului primitiv este opera unei întâlniri „de grad 0” în politică. Așa cum constata Hannah Arendt, mișcările totalitare reprezintă alianța temporară dintre “gloată” și elită, iar democrația reprezintă eșecul combinat al întâlnirii dintre masă și elită!!!
După prăbușirea comunismului, eroarea maselor largi a fost aceea de a se fi abandonat complet în mâinile liderilor Frontului Salvării Naționale. Mesajele antidemocratice, antioccidentale, antimonarhice și antipartide istorice ale FSN-ului și-au găsit un ecou profund în “gloată”, de aceea au fost susținute necondiționat. Atacurile violente din timpul campaniei de alegeri din mai 1990 împotriva unor oameni politici precum Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Rațiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu și ceilalți foști deținuți politici țărăniști, liberali, social-democrati, care își petrecuseră ani de zile în temnițe sau în exil, departe de țara natală, au antrenat mase de oameni de la țară, muncitori, lumea interlopă și bande de bătăuși de cartier din micile și marile orase, după care a urmat fatidica mineriadă din iunie 1990. Gloatele violente nu s-ar fi putut manifesta fără a fi încurajate la acțiune, așa cum s-a demonstrat ulterior fără dubiu, de către “elita” fesenistă provenită și din lumea interlopă (vezi cazul lui Dan Iosif)…
Există deosebiri fundamentale între democrația liberală și populismul primitiv: dominația maselor. Cu excepția perioadelor scurte de violență socială, populismul primitiv se bazează pe pasivitatea și indiferența cetățenilor. Este dificil să păstrezi pasivitatea și indiferența gloatei în epoca exploziei mediatice și a începutului revoluției informatice. Dar nu imposibil. De fapt, triumful populismului primitiv autohton s-a bazat și se bazează pe folosirea mijloacelor moderne de comunicare în masă. De la răspândirea rețelelor de „chat”/sociale și a site-urilor pornografice sau care promovează ura („hate speech”) și până la proliferarea emisiunilor idioate de divertisment (care au invadat televiziunile autohtone), TOTUL CONCURĂ LA DEGRADAREA MORALEI TRADIȚIONALE ȘI A CIVISMULUI MODERN, LA ÎNCURAJAREA ATOMIZARII SOCIALE ȘI A ÎNSTRĂINĂRII INDIVIDUALE.
România s-a ales cu toate bolile modernității întârziate și ale democrațiilor liberale înainte să se fi modernizat și să devină o democrație liberală. Cu alte cuvinte, avem experiența ”bolilor” cu mult înainte de a fi dobândit sistemul imunitar !!!
Populismul de fațadă al unor lideri precum Ion Iliescu și Adrian Nastase a fost clonat de unii „baroni” locali precum Nicolae Mischie, Dumitru Sechelariu, Dumitru Buzatu, Marian Oprișan etc. Aproape 70% din cetățenii României așteaptă ȘI AZI de la Statul Român să le rezolve problemele locului de muncă, a locuinței, educației, sănătății etc. Acest tip de așteptare imbecilă și pasivă definește gravitatea fenomenului și gradul scăzut al dezvoltării elementelor componente ale „triunghiului de aur” al democrațiilor consolidate (Societate Civilă Puternică, Economie Capitalistă, Stat de Drept).
Nici un guvern de până acum, nici un partid nu a avut responsabilitatea de a veni în fața grupurilor imense de oameni cu mentalitatea de asistați, pentru a le spune acestora deschis, în față, că de acum încolo prosperitatea lor va depinde în primul rând de propria lor capacitate de a deveni competitivi pe piața dură a muncii, pe piața capitalistă, pe piața universitară, că numai cei care învață, studiază și muncesc enorm pentru a se perfecționa profesional, pentru a face față provocărilor noii realități și a se afirma în afaceri proprii, numai aceia o vor duce bine. Și a eșuat voit și în crearea sistemelor reale de selecție, urmărire și pedepsire a fraudei și furtului, motiv pentru care ne-am ales azi cu o diasporă uriașă, care și-a luat lumea în cap din cauza neajunsurilor create de politicienii cleptomani din România.
Populismul de tip românesc a avut și are efecte sociale și politice devastatoare, subversive. Dovada cea mai ușor de perceput este situația pensionarilor din România. Ei reprezintă singura categorie socială care nu poate fi lăsată sau NU este lăsată să se descurce în tranziție. Cu toate că votează în general masiv cu forțele populist-retrograde, pensionarii au asistat neputincioși în anii din urmă la spectacolul imoral al abandonării lor de către puterea politică conjuncturală în fața riscurilor sociale diverse. Pensionarii se tem chiar și de pierderea a minimei “siguranțe” pe care o au. Și nu scapă de ceea ce se tem, pentru că și-o pierd constant oricum, viața lor se degradează, dar, cu toate acestea, votează, în continuare, cu populiștii primitivi. Problema nu o reprezintă însă doar pensionarii, ci și restul populației, care, în integralitatea ei trebuie scoasă din zona populismului primitiv al partidelor politice românesti…
Particularitatea este că partidele românești de tip clan sunt alcătuite din oligarhi, adică din potentați apți a proteja și astfel a controla și utiliza o clientelă de oameni. Dimensiunile clientelei dau dimensiunile puterii oligarhului. Alegerea șefului se face în așa fel încât clientela sa proprie – de preferință nulă – asociată cu clientela oricăruia dintre membri să fie mai mică decât clientelele reunite ale oricăror alți membri. În acest fel, deținătorul puterii simbolice nu adună decât accidental masa critică necesară spre a deține puterea reală.
Experții în ”civilizația” clanurilor subliniază că acestea nu sunt comunități, ci adunări de indivizi. În consecință, clanul nu are conștiința de sine și nici proiect comun pozitiv.
Membrii săi convin să susțină agenda unui șef în schimbul sprijinului pe care acesta îl acordă promovării ”agendelor” lor (în general acelea de devalizare sistematică a Bugetului de Stat sau a companiilor de stat). Șeful nu este neapărat cel mai puternic. El este acela a cărui țintă personală poate fi atinsă concomitent cu majoritatea țintelor membrilor grupului. Cei din urmă trebuie să renunțe, însă, în grade diferite la aspirațiile lor, astfel încât conviețuirea (prin obediență) să fie posibilă. Aceste renunțări fac ca frustrarea să caracterizeze starea de spirit a clanului, în timp ce insecuritatea caracterizează starea de spirit a șefului său.
Din frustrare se alimentează permanenta încercare a fiecăruia de a-și îmbunătăți situația pe seama propriilor tovarăși hoți. Din agitația fratricidă a frustraților izvorăște teama eternă a șefului că nu va reuși să medieze între susținătorii săi de circumstanță și să mențină interesele lor diverse și divergente, ca și puterea lor relativă așezată sub semnul unor alianțe interne cu geometrie variabilă, în echilibru, devenind astfel inutil și dispensabil. Or, un șef de clan inutil este un șef de clan mort. Orice asemănare cu partide sau cu instituții din România este…neîntâmplătoare.
