Perioada comunistă este prea aproape de noi ca să o putem privi cu detașarea și seninătatea unei judecăți obiective.

Cărțile istoricului american Larry Watts1 – inevitabil controversate, câtă vreme mulți dintre protagoniștii epocii (sau urmașii lor) mai sunt încă în viață – deschid calea către o înțelegere mai nuanțată a acelei epoci, revelându-ne, cu lux de amănunte și foarte multe dovezi, existența, la vârful conducerii comuniste a României, a două tabere antagoniste: este vorba despre comuniștii internaționaliști – așa-zișii cominterniști – și cei numiți ulterior național-comuniști, care au încercat să se distanțeze de modelul sovietic, optând pentru continuarea politicii românești clasice, care decurgea firesc din specificul geopolitic al țării.

Prinsă la confluența unor interese geostrategice divergente, România era, atunci ca și acum, terenul aceleiași dispute dintre est și vest și este extrem de interesant felul în care aceasta se defășura, la cel mai înalt nivel… chiar în familia Ceaușescu.

Astfel, este relevantă, din acest punct de vedere, lupta – cu ecouri în epocă, pe care unii dintre noi și le mai amintesc încă – între Elena Ceaușescu și cumnatul ei, generalul Ilie Ceaușescu. Elena era vădit iritată de orientarea pro-americană a armatei române și, în străduința de a dezactiva contactele româno-americane, a instituit – poziția ei de putere presupunând controlul asupra personalului din toate instituțiile de stat și de partid – o serie de măsuri punitive menite să închidă Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară (CSCITM), la care lucra Ilie Ceaușescu.

De asemenea, ea a încercat să confiște proprietățile armatei și chiar să distrugă o veritabilă bijuterie arhitecturală, Parcul Cercului Militar Național (pe atunci Casa Centrală a Armatei), construit între 1911 și 1923 din donațiile ofițerilor.

Agenții sovietici din cadrul conducerii de partid, îndeosebi foștii cominterniști care dominau secțiile ideologică și de propagandă ale PCR, încurajau aversinea față de armată a Elenei Ceaușescu, în sprijinul propriei lor campanii pentru a obține controlul asupra spionajului militar și a monopoliza rapoartele de informații din străinătate.2

CSCITM, care începând cu 1980 a fost chiar condus de către Ilie Ceaușescu, era folosit de unii ofițeri de informații militare ca o ”acoperire” în diverse operații americano-române coodonate de cei doi frați ai președintelui român, Ilie și Marin. Iar, pentru a oferi protecție liderului român, administrația Carter a garantat fraților săi și familiilor acestora drept imediat de liberă trecere și de azil, fiindcă, în eventualitatea că operațiunea ar fi fost dată în vileag, Nicolae Ceaușescu ar fi fost nevoit să se dezică de ei.

Astfel, de exemplu, în 1975-1976 România ceruse și primise de la Washington tehnologie avansată. În 1978-1979, SUA au cerut și au primit de la București tehnologie militară sovietică.

În ciuda faptului că, în mod evident, a aprobat operațiunile româno-americane, atribuind roluri cheie fraților săi, Ilie și Marin, Nicolae Ceaușescu nu a și-a inclus niciodată soția în acest cerc. Observatorii interni și externi de la data respectivă știau prea bine că, spre deosebire de soțul ei, Elena Ceaușescu nu avea deloc reputația de a fi naționalistă, opiniile ei internaționaliste și antiamericane fiind îndeobște cunoscute.3

1Ferește-mă, Doamne de prieteni și Cei dintâi vor fi cei din urmă, tipărite în 2011 și, respectiv, 2013 la Editura Rao.

2Cf. Larry Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă, 143-144.

3Ibid., pp.315-317.