Propaganda, rostirea sinceră și intuiția samurailor

Mattias Desmet

Ce anume putem considera că este adevărat și ce nu? – iată una dintre marile întrebări ale timpurilor noastre. Pe măsură ce societatea acordă tot mai puțin spațiu discuțiilor libere și opiniilor nonconformiste, răspunsul devine tot mai dificil. Roiuri de analiști și moderatori de conținut anonimi ridiculizează și incriminează opiniile dizidente de pe rețelele sociale, algoritmii de învățare automată identifică și suprimă narațiunile online care vin în conflict cu opiniile oficiale, algoritmii motoarelor de căutare ne ghidează în mod discret către soluțiile cele mai corecte din punct de vedere politic și… așa mai departe. Bătălia pentru inimile și mințile oamenilor s-a dezlănțuit mai înverșunat ca oricând până acum – trăim cu adevărat într-o eră a propagandei.

Și trăim, de asemenea, într-o eră a Inteligenței Artificiale. AI generează chatboți, imagini artificiale și videoclipuri false (deepfakeuri), care pot pune oameni nevinovați într-o lumină proastă, scoțându-i totodată basma curată pe cei culpabili; scrie teze de master pentru absolvenți șmecheri și poezii de amor pentru îndrăgostiți puturoși; rescrie istoria într-un total dispreț al realității. Omenirea este rătăcită într-o lume a minciunilor prefabricate.

Așa stând lucrurile, cine ne va putea proteja de sarabanda neadevărurilor și de cenzură? Jurnalismul, oare?

Walter Lippman a câștigat două premii Pulitzer și este considerat părintele jurnalismului modern. Este concludent faptul că tocmai el a favorizat un model tehnocratic de jurnalism în care narațiunile despre fiecare eveniment major să fie concepute de către ”experți” care să le transmită, ulterior, editorilor și jurnaliștilor.

Iată un citat din cartea sa, Opinia publică. ”Opiniile despre o anumită chestiune, pentru a fi corecte, trebuie formulate pentru presă și nu de către presă, așa cum se face astăzi”. Cum ar veni: uitați de presa liberă. Cartea a apărut în 1922. Se spune că Lippman este cel mai influent jurnalist al secolului al XX-lea. V-ați întrebat vreodată de ce articolele media din întreaga lume arată, toate, cam la fel? Iată, acum aveți și un răspuns pentru asta.

Armata fact-chekerilor care pretind că luptă cu ”știrile false” face parte, la rândul său, din această problemă. Acești ”ambasadori ai Adevărului” au foarte puțin de-a face cu adevărul. Și, la câțiva ani după criza pandemică, știm asta chiar mai bine decât înainte. Originea virusului, rata de mortalitate, eficacitatea vaccinurilor și siguranța vaccinului – cu privire la toate acestea (și nu numai), au promovat știrile false și au luptat împotriva informațiilor corecte. Adevărul este limpede pentru toți aceia care vor să-l vadă: ”verificatorii” sunt reprezentanții unui adevărat Minister orwellian al Adevărului.

Cu toate acestea, cu adevărat uluitor este însă altceva: chiar și atunci când ”experți” de talia lui Gates sau Fauci admit că vaccinul nu a oprit răspândirea virusului, chiar și atunci când specialiștii de la Imperial College recunosc că ratele de mortalitate ale virusului au fost mult mai mici decât au prezis modelele lor, o mare parte a populației nu prea mai vrea să audă toate astea. Niciodată în istorie nu s-a demonstrat atât de convingător faptul că, într-adevăr, patima principală a ființei umane nu este dragostea, și nici ura, ci atașamentul față de propria-i ignoranță.

La o analiză mai atentă, problema înșelăciunii în societate este mult mai complexă și nu constă doar într-o grămadă de propagandiști manipulatori care induc în eroare populația naivă. De fapt, se pare că oamenilor nu le pasă prea mult de faptul că sunt înșelați. Ba chiar par să îi admire pe șnapani. Ceea ce îmi reamintește acest citat al Hannei Arendt:

”Conducătorii de mase totalitari și-au fondat propaganda pe principiul corect psihologic că, în asemenea condiții, opinia publică poate fi făcută să creadă cele mai fantastice afirmații într-o zi și să aibă încredere că, dacă a doua zi li s-ar oferi dovezi necontestate ale falsității acestor afirmații, ei s-ar refugia în cinism; în loc să-și abandoneze conducătorii care i-au mințit, ei ar susține că au știut toată vremea că afirmația era o minciună și i-ar admira pe conducători pentru înțelepciunea lor tactică superioară.”

Și, chiar mai mult decât atât: în ultimă instanță, există un mic propagandist și manipulator în fiecare dintre noi. Și este atât de priceput încât reușește să ne înșele chiar și pe noi înșine. Ființele umane se ascund mereu în spatele a ceea ce eu aș numi ”vălul aparențelor”. Ascundem de ceilalți anumite ipostaze a ceea ce suntem, încercăm să fim aidoma imaginilor ideale care cirulă în societate. Și, în cele din urmă, chiar credem că suntem întrupări reale ale iluziei pe care am creat-o – cădem pradă naturii înșelătoare a ego-ului nostru.

Acest lucru este valabil în primul rând în ceea ce privește actul vorbirii. Suntem cenzurați de alții, într-adevăr, dar în primul rînd ne cenzurăm noi singuri, înainte de-a o face alții. Pentru ca în cele din urmă să rostim vorbe goale, despre care nu ne dăm seama că nici nu sunt ale noastre, ci doar ecouri din matricea formelor sociale în care suntem absorbiți cu toată ființa.

Putem găsi calea de ieșire din acest labirint al amăgirilor? Oare Adevărul chiar există? Și îl putem găsi în această lume de iluzii și deșertăciuni?

Există oameni care au încercat să găsească metode de rezistență în fața propagandei (vezi și [Michelle] Stiles, 2022), totuși, impresia mea este că ei obișnuiesc să ignore complicitatea fundamentală a egoului uman în tot acest joc. Și, ca atare, sunt, în mare parte, ineficiente.

Vă rog, permiteți-mi să invoc un arhetip aproape interzis în cultura noastră: arhetipul războinicului. Un războinic se află mereu cu un picior în Țara Morții. Iar adevărul hoinărește mereu prin preajma acestui tărâm. Cultura samurailor și cultura ninja ne-au descoperit o relație interesantă între adevăr, pe de o parte, și intuiție, pe de alta. Și cred că această relație este relevantă în ceea ce privește găsirea unei soluții pentru problema propagandei și a totalitarismului.

Artele marțiale au apărut din nevoia samurailor de a distinge adevărul de minciună. Mișcările specifice artelor marțiale sunt de natură lingvistică. Uneori mint, alteori spun adevărul. Sabia din mâna dreaptă atrage atenția – pumnalul din mâna stângă lovește. Cine poate discerne adevărul de minciună supraviețuiește pe câmpul de luptă, cine nu poate, moare.

Pe câmpul de luptă nu supraviețuiești privind cu ochii. Ochii noștri văd o lume a aparențelor, sunt foarte ușor de păcălit. Ceea ce contează cu adevărat este zanshin, un fel de conștientizare a lumii din jurul tău, care nu se bazează pe percepția senzorială obișnuită. Întreaga artă a samuraiului urmărește dezvoltarea acestui potențial – cel de-al șaselea simț al războinicului.

Dacă un învățăcel și-a dezvoltat suficient de bine intuiția, trebuie să treacă testul sakki sau godan. Candidatul îngenunchează, un mare maestru se poziționează în spatele lui, în afara câmpului său vizual. Marele maestru așteaptă ceva timp și apoi lovește brusc, țintind gâtul candidatului. Dacă intuiția acestuia este bine dezvoltată, el se va îndepărta exact la momentul potrivit, iar dacă nu, își va pierde capul. În zilele noastre acest test se face folosind săbii de lemn (boken), dar înainte se făcea cu săbii adevărate, astfel încât viața candidaților se afla mereu pe muchie de cuțit. Apropos, Akiro Kurosawa a redat o variantă a acestui test în capodopera sa cinematorgrafică Cei șapte samurai.

Cum și-au dezvoltat samuraii intuiția? Intuiția războinicului este legată de actul vorbirii. Spre deosebire de Platon, samuraii credeau că stiloul și sabia trebuiesc stăpânite de aceeași mână. Samuraii practicau arta vorbirii. Și unul dintre principiile elementare ale acestei arte era sinceritatea (vezi, de exemplu, principiile Budo după Saitõ Chikamori).

Putem distinge aproximativ două tipuri de vorbire, vorbirea din ego și vorbirea din ceea ce am putea numi suflet. Egoul este o structură imaginară, bazată de identificări cu imaginile ideale exterioare. Când vorbim din ego, nu spunem cu adevărat ceea ce simțim sau trăim în interior. Mai degrabă spunem ceea ce credem că avem de spus pentru a fi acceptați de semenii noștri și de societate. Un astfel de discurs păstrează aparențele. Ne ajută să câștigăm ceva la nivelul egoului, dar are și un preț: pierdem încet legătura cu esența a ceea ce suntem.

Și, de asemenea, ne face să pierdem legătura cu lumea din jurul nostru. Vorbirea din ego ne concentrează atenția și energia psihică pe imaginile ideale exterioare, pe suprafața ființei noastre. ”Coaja” psihologică devine, literalmente, tot mai groasă. În acest fel, ne izolam în interiorul acestei carapace a egoului și încetăm să rezonăm cu lumea din jurul nostru. Cu alte cuvinte, zanshin-ul sau intuiția noastră devine mai slabă.

Care este alternativa la vorbirea din ego? În interiorul învelișului egoului există ceva care în tradițiile religioase și mistice, precum și în unele tradiții intelectuale, este denumit Suflet. Unii îl consideră un concept învechit, dar sensul său este adânc și fecund. Se referă la o esență interioară, la miezul unui înveliș care, altminteri, ar rămâne lipsit de orice substanță.

Din punct de vedere psihologic, a vorbi din suflet înseamnă a da glas acelor lucruri pe care le simțim sau le trăim cu adevărat; acele lucruri care se ascund de obicei în spatele imaginilor ideale. Înseamnă să spui acele lucruri care nu sunt în conformitate cu matricea imaginilor, dogmelor și normelor sociale. Un astfel de discurs ne face vulnerabili, ne expune riscului de excomunicare și respingere, în special atunci când îl practicăm în prezența unor oameni care folosesc lumea aparențelor ca pe un refugiu preeminent.

Opus al discursului egoului, vorbirea sinceră ne face să pierdem ceva în lumea aparențelor și ne ajută să câștigăm ceva în lumea reală. Este un fel de rostire care vine din interior și străpunge literalmente imaginea ideală exterioară în spatele căreia ne ascundem. Practic perforează egoul și prin acele spărturi poate ieși la lumină o nouă relație rezonantă între esența noastră și cea a lumii din jur. La acest nivel putem situa fenomenul Adevărului.

Acest lucru poate părea abstract, dar nu este. Încearcă și tu! Destăinuie ceva care te face să te simți vulnerabil, ceva ce ascunzi de obicei de lume, unor oameni de încredere. Vei percepe imediat o lume mai profundă – de la suflet la suflet. O poți simți aproape fizic. Practică arta rostirii sincere zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, încearcă să progresezi pas cu pas, iar intuiția ta se va îmbunătăți tot mai mult. Acesta este palierul pe care putem înțelege legătura dintre rostirea sinceră și intuiția samuraiului – rostirea sinceră te determină să conștientizezi lumea din jurul tău dincolo de percepția senzorială obișnuită.

Rostirea sinceră îți poate face sufletul să rezoneze în mod real cu lumea din jurul tău. Dintr-o perspectivă materialistă subtilă, ale cărei baze au fost puse de fizicianul Erwin Schrödinger în cartea sa Ce este viața? (vezi Berkovich, 2003 și Van Lommel, 2011, p. 268) am putea considera corpul uman drept o alcătuire vibrantă, care rezonează cu frecvențele lumii din jurul său. Și prin intermediul aparatului vocal, ființa umană poate răspunde muzicii universului în felul său unic și inimitabil.

Samuraiul era foarte conștient exact de acest lucru: ceea ce te ucide pe câmpul de luptă, nu este, în cele din urmă, sabia sau săgeata inamicului, ci propriul tău ego. Și ceea ce te face neputincios în fața propagandei, nu este atât propaganda în sine, ci tot egoul tău, din pricina căruia devii incapabil să discerni între adevăr și înșelăciune, un individ cu o voce secătuită și slabă, incapabil de a crea legături cu Ceilalți. Or tocmai aceaste legături cu Ceilalți pot distruge puterea propagandei, făcând-o neputincioasă.

Adevărul este singurul remediu al unei societăți bolnave de minciună. Ne leagă suflet cu suflet, lanțuri umane vibrând pe aceeași frecvență. Și, ca atare, este adevăratul remediu pentru singurătatea și dezunirea care face oamenii moderni atât de vulnerabili la propagandă (Vezi și conceptul lui Jacques Ellul despre ”mulțimea singuratică”[^1])

Așa cum spuneam mai înainte, de îndată ce grupul conectat prin discurs sincer este mai puternic din punct de vedere energetic decât masele propagandizate, epoca totalitarismului s-a încheiat. Nu mai devreme și nici mai târziu. În acest sens, singura modalitate de a contribui la soluționarea marii crize a societății noastre este să ne confruntăm cu propria umbră și să ne depășim crizele și traumele individuale, adică să ne transcendem egoul prin rostirea sinceră.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Mattias Desmet este autorul teoriei modelării maselor în timpul pandemiei de covid 19. Este profesor de psihologie la Universitatea Ghent și autor al cărții Psihologia totalitarismului.