”Pretextele” și ”provocările” Kremlinului – arc peste timp

Propaganda rusă este un subiect intens dezbătut în ultima perioadă. Se scrie și se vorbește mult pe această temă, mai cu seamă datorită obiceiului guvernanților de a-și asuma doar așa zisele reușite, pasând eșecurile și, în general, orice nu le convine, asupra altora: PSD, CCR, Avocatul poporului, populația și, de ce nu, ”rușii”, care zăpăcesc de cap oamenii needucați de pe facebook.

Astfel încât, din păcate, efectul e invers, lumea dă plictisită din umeri și trece mai departe. Pentru că, într-adevăr, ce sens mai are să-ți bați capul pentru a induce haos și panică în România, când, în privința asta, numai Nelu Tătaru și Monica Anisie singuri pot face treabă mult mai bună decât o întreagă echipă de super agenți ai Kremlinului?

În realitate, liderii armatei și ai serviciilor ruse de informații, nu pot ignora o țară plasată exact la granița dintre cele două blocuri geopolitice. Așa cum nu au făcut-o nici în perioada interbelică, când o consideraseră drept una dintre cele două amenințări militare principale (alături de Polonia), și nici ulterior, când Ceaușescu le-a reamintit realitatea geografică, refuzând să permită atât tranzitul trupelor sovietice pentru exerciții militare în Bulgaria (după 1963), cât și, de asemenea, tranzitul forțelor bulgare pentru a participa la invazia Cehoslovaciei (în 1968).

Totodată, Moscova nu poate ignora nici cele câteva milioane de etnici români din învecinatele Republica Moldova și Ucraina, din fostele teritorii românești Basarabia și Bucovina. Autoritățile sovietice au fost mereu intens preocupate de impactul ”dăunător” al României asupra acestor regiuni. De exemplu, arhivele KGB au relevat că, la mijlocul anilor 60, ”intențiile Bucureștiului și activitățile privitoare la regiune” erau încadrate la ”categoria prioritate”.

În cartea sa Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, istoricul american Larry Watts descrie amănunțit ”pretextele” și ”provocările” prin intermediul cărora Kremlinul a încercat să vulnerabilizeze România, în principal în timpul regimului comunist, dar făcând și ample referiri la perioade mai vechi: jocul dublu al rușilor din timpul Războiului pentru Independență, al Primului Război Mondial, în interbelic, dar și în primele luni de după 1990.

Printre acestea, la loc de cinste, exploatarea clivajelor din interiorul societății, precum și ațâțarea tensiunilor etnice.

De fapt, Kremlinul elaborase planuri ample cu privire la exploatarea problemei naționale și în Iugoslavia sau Cehoslovacia.

CIA raporta încă din 1971 că Bulgaria era atentă la orice oportunitate ca Belgradul să poată slăbi controlul asupra regiunii în perioada post-Tito și că presiunile bulgărești în Macedonia – incluzând acțiuni subversive, spionaj și propagandă – aveau tentația să se accentueze atunci când tensiunile dintre Belgrad și Moscova atingeau maximumul. Este la fel de clar, sublinia raportul în cauză, că, asistată, de data asta, de partenerii maghiari, Moscova manevra în aceeași manieră și problema Transilvaniei.

Totodată, spionajul sovietic angaja grupuri ostile ale emigrației punându-le să ”lucreze” printre cei peste jumătate de milion de iugoslavi care munceau în străinătate, în timp ce diplomații ”Pactului de la Belgrad” erau folosiți pentru a răspândi dezinformări printre colegii lor occidentali.

În ceea ce ne privea pe noi, alimentarea neliniștilor etnice se făcea în paralel cu atacurile de posesie ale Bucureștiului asupra Transilvaniei și cu afirmațiile voalate la drepturile sovietice asupra părții din Moldova rămasă încă între frontierele României.

Totodată, România era atacată pentru abandonarea abordării ideologice a istoriei, mai precis pentru utilizarea unei metodolgii mai apropiate de cercetarea istorică occidentală decât interpretarea strict prin prisma ideologiei comuniste, redeschizând, totodată, printre multe altele, discuții despre evenimentele anterioare celui de-al Doilea Război Mondial și ”subestimând rolul Armatei Roșii în Războiul pentru eliberare”.

În afară de punerea, așa cum spuneam, la îndoială a dreptului Bucureștiului asupra Moldovei românești, sovieticii acuzau România că este un stat imperialist tipic care ocupase teritorii străine (Basarabia, Transilvania, Dobrogea fiind desemnate explicit în acest sens) și insistau să susțină că moldovenii români aveau origină slavă și, prin urmare, nimic mai firesc decât asimilarea lor ca parte componentă a URSS, în cadrul R.S. Moldova.

Iar jurnaliștii serviciilor de informații occidentale, ale căror cunoștințe despre istoria regiunii erau superficiale, nu înțelegeau că referirile neîncetate ale oficialilor români la statutul de stat național unitar și condamnarea politicilor Cominternului nu făceau decât să se opună dominației sovietice și să apere integritatea teritorială a României, interpretând eronat acele poziții – probabil și la ”sugestiile” binevoitoare ale Moscovei – ca reprezentând intenții expansioniste și potențiale agresiuni (ale României la adresa URSS!!!)

După cum, în aceeași măsură, Occidentul majoritar protestant și catolic nu înțelegea nici luptele dintre Bisericile ortodoxe rusă și română, în care cea dintâi o eliminase complet pe cea de-a doua din Basarabia. Se presupunea, prin urmare, așa cum presupun până în ziua de azi nu doar analiștii occidentali ci și unii comentatori români, că relațiile prietenești ale Bisericilor ortodoxe sârbă și bulgară cu Patriarhia Moscovei caracterizau și relațiile ortodoxe româno-ruse.

Moldovenii români din R.S. Moldova erau singura națiune majoritară dintr-o republică sovietică care se învecina cu rudele sale etnice, capabilă să își demonstreze cu putere apartenența.

Erau numeric mai mulți decât etnicii maghiari din România (de fapt, mai mulți decât minoritatea maghiară din România și Cehoslovacia la un loc) și, prin toate măsurile de natură culturală, economică și politică, în special cele referitoare la învățământ și la folosirea oficială a limbii materne, erau mult mai dezavantajați decât minoritatea maghiară din Transilvania, în ciuda statusului lor de majoritate oficială a republicii.

Iar Bucureștiului nu i se permisese să aibă niciun fel de ambasadă, consulat sau birou de reprezentare în republica sovietică.

Totuși, în timp ce preocuparea Budapestei referitoare la Transilvania era considerată o îngrijorare legitimă pentru coetnicii săi, analiștii considerau preocuparea României pentru românii din Basarabia mai degrabă ca pe un iredentism slab deghizat.

Trebuie spus și că guvernul comunist de la Budapesta se angajase într-o campanie paralelă cu aceea a ”maeștrilor” sovietici, de negare a etnogenezei daco-romane a românilor, atribuindu-le o origine slavă. Astfel încât, în cadrul Tratatului de la Varșovia, identitatea etnică a românilor era singura care făcea obiectul unui atac coordonat din partea celorlalte guverne comuniste.

După cum erau atacate și relațiile noastre tradiționale din Balcani, sprijinirea mișcărilor de eliberare națională ale sârbilor, bulgarilor și albanezilor de sub Imperiul Otoman, în principal pentru a împiedica refacerea lor independentă de controlul Moscovei. De altfel, întreaga istorie a românilor era prezentată ca venală și politicile sale ca jefuitoare.

Este interesant că mai toate patternurile propagandistice descrise de Larry Watts se regăsesc și după evenimentele din decembrie.

Astfel, în luna martie 1990, ne-am confruntat cu o cumplită ciocnire etnică despre care s-a spus că a fost provocată de români, la Târgu Mureș.

Filmul original al evenimentelor, neacceptat multă vreme de anchetatori, precum și interviurile cu regizorul și jurnalistul britanic care a relatat Occidentului întâmplarea, au relevat că lucrurile au stat exact invers.

Grupul mare de demonstranți de etnie maghiară i-a atacat pe cei de etnie română, iar victima confruntărilor brutale, portretizată în presa internațională drept un etnic maghiar atacat de un șovin român, era de fapt un etnic român atacat de maghiari.

Dar, dacă jurnaliștii britanici care au relatat ciocnirile mai au o scuză fiindcă, necunoscând limba română, au acceptat ”desfășurătoare” ale evenimentelor gata interpretate, pe care nu au avut posibilitatea de a le supune unei verificări și, din același motiv, nici nu i-au putut intervieva pe cei implicați, cu adevărat straniu, de neînțeles, rămâne faptul că românilor aflați în fața televizoarelor li s-a servit, într-o primă fază, o versiune similară și nu puțini dintre ei au căzut, la vremea respectivă, în aceeași capcană.

Dincolo de acest exemplu ilustrativ, pe care am încercat să-l detaliem cât de cât, în limita spațiului disponibil, trebuie spus că, începând din primele luni ale lui 1990 și până în ziua de azi, societatea românească a fost expusă unui șir neîntrerupt de scandaluri și manipulări dezbinatoare.

Astfel, în mod straniu, ideea de stat național unitar este atacată, în continuare, exact de pe fostele poziții ale Kremlinului.

În aceeași ordine de idei, dacă una dintre primele revendicări ale minorității maghiare a fost studierea istoriei și geografiei în limba maternă, ulterior, sub presiunea ”influencerilor” de toate felurile, s-a trecut la un nivel net superior, contestându-se, așa cum știm, însăși necesitatea studierii acestor materii și, ceea ce nu îndrăznise nimeni înainte, chiar și a literaturii române în forma ei clasică. Și nu doar pentru copiii minorităților, ci pentru toți copiii din România.

Este foarte probabil ca în această perioadă, la adăpostul crizei de coronavirus și a trecerii învățământului în online, mult-trâmbițatele de-acum schimbări ale programei școlare să includă, printre altele, și dispariția acestor materii sau, în cazul literaturii române, excluderea unora dintre cei mai importanți scriitori români din programa școlară.

Cât despre istoriografia Daciei preromane, aceasta este demult neglijată, sau suferă abordări conceptuale care reproduc, într-un mod mai mult sau mai puțin ciudat, vechile abordări propagandistice ale perioadei neo-roessleriene sau ale celei bolșevice.

Nu putem omite nici faptul că perioada post decembristă a adus cu sine și ostilizarea, prin intermediul unor manipulări și propagande foarte subtile, a unei părți semnificative a populației din Transilvania și Moldova, căreia i s-au indus niște stranii fumuri de superioritate, astfel încât diverși cetățeni din zonele respective militează de-acum deschis pentru o așa-zisă autonomie administrativă – altminteri, așa cum spuneam, una dintre vechile fixații ale Kremlinului și ale partenerilor săi de la Budapesta.

Desigur, de cele mai multe ori, fără a realiza ale cui jocuri le pun în scenă.

Printre vechile tactici ale Moscovei descrise de Larry Watts se numără, așa cum am văzut, și manipularea și ostilizarea emigrației, ceea ce ridică mari semne de întrebare asupra felului în care pot fi interpretate multe evenimente ale istoriei noastre recente și nu putem decât să sperăm că, mai devreme sau mai târziu, ne vom lămuri ceva mai bine în această privință.

Cât despre exploatarea clivajelor din interiorul societății, lucrurile au ajuns, din acest punct de vedere, foarte departe, categorii largi de oameni fiind manipulate, prin intermediul mijloacelor media și al internetului, asmuțite unele împotriva altora cu o ticăloșie criminală în cel mai deplin sens al cuvântului.

Tineri contra vârstnci, bogați contra săraci, ”comuniști” contra ”anticomuniști”, și așa cum spuneam, ardeleni contra munteni și moldoveni sau români din diaspora contra celor din țară, toate acestea deteriorând puternic relațiile interumane din societatea românească.

Astfel încât, din acest punct de vedere, suntem, probabil, singura țară de pe glob în care niște tineri, altminteri cu pretenții de superioritate, au îndrăznit să batojocorească un grup de bătrâni de altă culoare politică aruncând în ei cu bani, ca la circ.

 

Bibliografie: Larry Watts, Ferește-mă, doamne, de prieteni, Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, București, 2012 și Larry Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă, România și sfârșitul Răzoiului Rece, București, 2013.