Împlinirea a 80 de ani de la decizia ”tribunalului arbitral” de la Viena, ce a impus României raptul teritorial din 30 august 1940, ne oferă oportunitate publicării documentelor ce reflectă această perioadă nefastă din istoria românilor ardeleni, astfel încât, prin intermediul surselor documentare, să marcăm împlinirea celor 8 decenii de la pronunțarea dictatului ce răpea României jumătate din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei.

Evenimentele anului 1940 au îngenunchiat România în faţa politicii revizioniste şi revanşarde promovată de marile puteri europene[1], românilor impunându-li-se acceptarea unui teritoriu drastic amputat, realitate dramatică pe care istoriografia o califică în dublă interpretare: dictat sau arbitraj.

Numit „dictatul axei”, inclusiv de către ambasadorul SUA la București, în scrisoarea adresată la data de 6 septembrie 1940 Departamentului de Stat[2], Dictatul de la Viena a fost „soluţia” impusă României prin intermediul ministrului de externe al Reichului, Joachim von Ribbentrop şi a omologului său italian, contele Ciano, ca rezolvare a „diferendului” teritorial româno – maghiar, prin care cele două state îşi disputau apartenenţa şi autoritatea asupra Transilvaniei.

Așa cum se știe, Dictatul a fost semnat la Palatul Belvedere din Viena, în jurul orei 14, ministrul de externe al României, Mihail Manoilescu, leșinând după ce a văzut harta noilor frontiere ciopârțite ale României, care pierdea 2.628.238 locuitori, din care 1.321.581 erau români (un procent de 50,39 %), 976.956 (37,05 %) erau maghiari şi 329.701 (12,56 %) alte naţionalităţi.

În ziua de 29 august 1940, ministrul M. Manoilescu scria în jurnalul său: ”Din punct de vedere al raporturilor noastre juridice de la stat la stat față de Ungaria, niciodată nu s-ar putea susține că noi am ajuns la soluția de la Viena printr-un arbitraj cerut de noi sau liber acceptat…Totul apare  ca o piesă scrisă dinainte în care nicio singură vorbă, niciun singur gest nu se poate schimba. Alternativa pe care mi-au pus-o a fost următoarea: sau primim arbitrajul astăzi, cel mai târziu la miezul nopții, încât mâine să se poată da hotărârea (…), sau dacă nu primim, vom fi mâine atacați și va fi sfârșitul României!” (M. Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii. Iulie – august 1940, București, 1991, ediţie îngrijită de Valeriu Dinu).

Desconsiderând structura etnică a populaţiei, realităţile demografice din teritoriul cedat Ungariei (cu o populație românească majoritară!), Germania nazistă deschidea calea unor grave şi injuste atitudini discriminatorii faţă de populaţia românească, contrare chiar prevederilor Dictatului de la Viena potrivit căruia, la punctul 5, se garanta „protecţia  minorităţilor”[3].

Consecinţele de ordin teritorial, impuse prin Dictatul din 30 august 1940, incumbând nu doar pierderea unui important teritoriu cu valenţe profund identitare ci şi pericolul pierderii caracteristicilor etnice, au afectat în mod direct şi crucial comunităţile româneşti din Transilvania. Prima repercusiune a Dictatului de la Viena a fost cu celeritate simţită de populaţia românească, supusă crimelor, expulzărilor, maltratărilor şi refugiului forțat în România.

Pericolul destructurării caracteristicilor identitare a determinat, din partea populaţiei româneşti, reacţii fireşti de apărare şi susţinere a cauzei naţionale. Atitudinea identitară a românilor rămaşi pe teritoriul Ardealului, aflat sub guvernarea Ungariei, a fost deseori sancţionată de autorităţile maghiare, inclusiv prin măsuri represive extreme. Cei rămaşi în Ardeal trebuiau să facă faţă unor avataruri a căror agresivitate era, firesc, impenetrabilă!

Adaptabilitatea la aceste noi cadre politice, sociale și mentalitare,  acutizarea negativă a diferenţelor social-etnice dintre români şi maghiari s-a dovedit a fi, în unele cazuri, imposibil de acceptat la nivelul percepţiei individuale. Drept consecinţă, singura oportunitate salvatoare, cel puțin de moment, a fost cea a refugiului în România, soluţie la care a apelat cu preponderenţă clasa socială intelectuală, aflată în imposibilitatea de a-şi păstra un statut demn, neumilitor[4]. Profesori, clerici, avocaţi, funcţionari publici, medici, cadre militare, au fost supuşi cu toţii unor măsuri represive drastice, începând cu omoruri, maltratări, umiliri, şi continuând cu pierderea locurilor de muncă, pauperizarea economică sau chiar impunerea de a renunţa la propria credinţă şi de a trece  la confesiunile  etnicilor maghiari.

Puşi în faţa unui fapt împlinit, căruia nu i se puteau opune, mulţi intelectuali români s-au văzut nevoiţi să-şi părăsească familiile, casele şi locurile de muncă, fiind consideraţi un real pericol pentru noua putere maghiară. Drama acestor români implica dezrădăcinare, renunţare, pierderi materiale şi sufleteşti, pornirea pe un drum al incertitudinilor, drumul refugiului. Au urmat însă, din nefericire, ani deodebit de dificili, atât pentru cei expulzaţi sau refugiaţi în România, dar mai ales pentru cei rămaşi în teritoriul guvernat de maghiari.

Istoriografia românească, dar nu numai, oferă informaţii elocvente despre acţiunile represive, nu de puţine ori violente, pe care puterea maghiară le-a îndreptat împotriva comunităţilor româneşti, încălcând chiar prevederile Dictatului de la Viena.

Comprehensiunea documentelor arhivistice, dar şi a surselor edite, demonstrează multiplele metode coercitive promovate de autorităţile ungare în perioada 1940 – 1944. Cea mai mare parte a acestora  vizau:

  1. schimbarea raportului demografic în favoarea populaţiei maghiare;
  2. trecerile forţate la confesiunea romano-catolică sau reformată;
  3. maghiarizarea prin intermediul învăţământului, bisericii, armatei;
  4. pauperizarea populaţiei (lipsa bonurilor de alimente, a locurilor de muncă, confiscarea proprietăţilor, retragerea brevetelor etc.);

Politica promovată de statul maghiar a avut consecinţe majore inclusiv asupra vieţii confesionale a românilor din nord – vestul Transilvaniei, afectând puternic viaţa comunităţilor româneşti, pentru care biserica reprezenta unul din cele mai puternice simboluri ale identităţii naţionale. Biserica din Ardealul ocupat „a avut şi ea partea ei largă de suferinţă, în acţiunea metodică de prigoană şi exterminare îndreptată împotriva poporului român”[5].

Documentele arhivistice întregesc registrul  informaţiilor epocii, oferind date menite să evidenţieze implicarea factorilor politici români, a instituţiilor din România, dar şi rolul deosebit de important pe care biserica din Transilvania, prin reprezentanţii săi, l-a avut în misiunea majoră de contracarare a politicii de maghiarizare promovată de statul ungar.

Conflictul dintre Statul maghiar şi Biserica românească s-a acutizat o dată ce guvernul ungar nu a recunoscut parohiile româneşti  înfiinţate după anul 1918, a confiscat proprietăţile acestora, iar clerul nu a mai fost salarizat. Era încă o metodă prin care preoţii români au fost determinaţi să se refugieze în România, comunităţile româneşti fiind astfel mult mai uşor de maghiarizat.

Actele legislative emise de guvernul maghiar în anii dictatului au adus modificări semnificative inclusiv în viaţa religioasă. Prin ordinul cu nr. 1440/1941, completat de 1470/1940 M.E., biserica a fost obligată să plătească despăgubiri băneşti pentru proprietăţile pe care le deţinuse până la pronunţarea dictatului, fiindu-i confiscate şi sechestrate terenuri, păduri şi alte averi bisericeşti[6]. Pe baza aceluiaşi ordin, au fost trecute în patrimoniul statului maghiar imobilele ce aparţinuseră bisericilor româneşti, ordinul prevăzând că “imobilele alienate de Stat cu titlu gratuit în favoarea altor instituţiuni, sau unor persoane particulare, trec şi ele de deplin drept în proprietatea statului maghiar”.[7]

Situaţia era prezentată şi în Raportul Episcopiei Ortodoxe de Oradea, în care se arată că, în primele zile ale ocupaţiei horthyste, “administraţia militară a reuşit să deposedeze de ultima brazdă de pământ, primită din reforma agrară română, sate întregi, toate instituţiile culturale româneşti, în primul rând biserica şi Episcopia Ortodoxă Română”[8]. Rând pe rând, tot mai multe parohii au fost „deposedate de pământurile ce le-au primit pe baza legii reformei agrare, ca sesiuni bisericeşti, preoţeşti, cantorale”[9]. Încercările de remediere a acestei realităţi au rămas fără vreun răspuns favorabil: „ne-am plâns la guvern (maghiar – n.n.) fără să primim un răspuns satisfăcător”[10].

Ordonanţa cu nr. 24024/1940V.Km. precum şi ordonanţa 700/1941 au contribuit substanţial la procesul de maghiarizare, autorităţile ungare limitând drastic înfiinţarea şcolilor primare româneşti, a claselor cu predare în limba română şi a şcolilor confesionale. Convertirea forţată a românilor a fost realizată intens şi prin sistemul de învăţământ, o pârghie extrem de facilă  în obligarea elevilor de a accepta confesiunile etnicilor maghiari. Prezentăm aici doar exemplul şcolii din Carei, județul Satu Mare, unde învăţătoarea a ars cărţile româneşti[11], precum şi cazurile şcolilor din oraşul Satu Mare, în care au fost convertiţi în doar câteva zile ”aproximativ 500 de elevi români prin acţiunea preotului Ulicec şi a profesorilor Lövincz Layod, Koos şi Acs”[12]. În comuna Andrid, ”elevii de la școala primară, de origine etnică română, au fost trecuți în scriptele școlare, în majoritate, ca fiind maghiari”[13]. Exemplele, desigur, pot continua!

Inspectoratul şcolar din Debrecen, prin adresa cu nr. 3746/1940, din 19 ianuarie, “îndruma” conducerile şcolilor secundare, ca în şcolile frecventate de elevi ortodocşi români, “religia să se facă în limba Statului, adică în ungureşte”[14]. Deznaţionalizarea prin intermediul şcolii, în care marea majoritate a dascălilor erau maghiari, a fost cu ardoare susţinută de autorităţi, astfel, deşi au fost înaintate guvernului ungar circa 800 de cereri pentru autorizarea şcolilor confesionale primare în limba română, până la începerea anului şcolar 1941-1942 Ministerul Maghiar al Instrucţiunii Publice n-a aprobat nici măcar o singură cerere![15].

Preoţii români, prin cursurile de catehizare, erau  cei care se străduiau să asigure o formă de învăţământ în limba română.

În judeţul Satu Mare, din 20 de şcoli primare existente înainte de dictat, nu s-a menţinut niciuna, în întreg judeţul neexistând nicio şcoală secundară românească[16]. Elevii români erau „persecutaţi mereu prin batjocoriri de către învăţătorii unguri”[17], iar părinţii, la întrebarea în ce limbă doresc să înveţe copii lor?, erau obligaţi să răspundă în prezenţa jandarmilor şi notarului, „siliţi a alege limba maghiară dacă nu vor să se expună tuturor şicanelor posibile”[18].  Părinţii care au semnat cererile de înfiinţare a claselor cu limba de predare română au fost intimidaţi, prin diverse metode, inclusiv de către autorităţile locale, astfel că, deşi în fiecare comună existau mai mult de 20 de semnături, cât solicita legea ungară, toţi cei care au semnat erau chemaţi de notar „pentru cercetare”[19], fiind intimidați, amenințați și chestionați: „cine i-a pus să semneze cererea şi dacă au ştiut ce semnează?[20]

Consulul Mihai Marina, reprezentantul României la Consulatul General Regal Român de la Oradea,  semnala atitudinea plină de curaj a românilor care au militat pentru infiinţarea şcolilor confesionale: „semnarea curajoasă a cererilor pentru şcolile confesionale româneşti a fost un examen elocvent, cu atât mai mult cu cât această manifestare de voinţă a înfruntat voinţa jandarmului şi a notarului ungur, şi a însemnat în acelaşi timp un angajament general de contribuţie materială pentru susţinerea acestor şcoli”[21].

Impunerea învăţământului în limba maghiară era considerată de către români o “adevărată inchiziţie sufletească şi o insultă la demnitatea unui neam dornic de cultură şi înaintare”[22]. Încercarea impunerii utilizării limbii maghiare inclusiv în liturghia religioasă, a stârnit protestul preoţilor care îşi justificau refuzul prin diferite explicaţii ce ţineau de procedurile de cult, sau de misiunea pastorală pe care o aveau, aceea de a sluji credincioşilor în limba în care sunt înţeleşi de către aceştia[23]. Preoţii, însă, au fost obligaţi să accepte să fie intonat, în cadrul liturghiei, imnul naţional maghiar, în caz contrar „expulzarea lor era certă”[24].

Una din frecventele modalităţi prin care românii erau determinaţi să se convertească la religii maghiare era cea aplicată în garnizoanele militare: “…rezerviştii români înapoiaţi de pe frontul rusesc, ajunşi în garnizoanele unităţilor din care fac parte, sunt menţinuţi sub arme, în timp ce rezerviştii unguri sunt lăsaţi la vatră… În acelaşi timp însă, ofiţerii unguri fac presiuni asupra lor, constrângându-i să treacă la una din religiile maghiare. Cei care consimt să treacă, sunt imediat desconcentraţi, iar cei ce se opun sunt trimişi la diverse detaşamente de muncă silnică”[25]. A fost şi cazul soldatului rezervist Balota Ioan din Careii Mari, judeţul Satu Mare, care “după ce a consimţit să treacă la religia romano-catolică a fost imediat desconcentrat”[26].

În oraşul Satu Mare locuitorii puteau obţine un loc de muncă pe baza unui  certificat emis de către preotul Ulicec, iar eliberarea acestuia se făcea doar după ce solicitantul semna o cerere prin care se obliga să treacă la religia catolică.[27].

Renunţarea la propria confesiune şi convertirea forţată, modificarea registrelor de stare civilă, maghiarizarea antroponimelor, distrugerea, profanarea sau închiderea bisericilor, nerecunoaşterea episcopiilor greco-catolice româneşti şi anihilarea vieţii ortodoxe, s-au constituit în anii 1940-1944 într-un complex de acţiuni menite să contribuie la destabilizarea valorilor identitare româneşti.

Episcopia Ortodoxă a Maramureşului, în jurisdicţia căreia se aflau cea mai mare parte a parohiilor sătmărene, a încetat a exista (nu şi sub aspect canonic) datorită unui complex de factori coercitivi:

interdicţia dată de guvernul ungar episcopului  Vasile Stan de a se reîntoarce în scaunul episcopal, exilat la Sibiu;

– maltratarea și expulzarea preoţilor ortodocşi;

– închiderea bisericilor;

– confiscarea sesiilor parohiale şi a altor bunuri materiale;

– lipsa salarizării.

Transformările la nivel identitar, în anii Dictatului de la Viena, s-au confruntat cu asaltul destabilizator asupra bisericii ortodoxe, discursul identitar fiind anihilat prin interzicerea cultului ortodox. Această interdicţie nu s-a făcut prin acte scrise, ea a fost impusă prin ordine verbale şi prin manifestări restrictive, violente, segregaţioniste, menite să determine credincioşii să renunţe la propria confesiune.

În acest context apartenenţa la cultul ortodox a căpătat expresia unei modalităţi de raportare identitară, de unitate spirituală şi comuniune confesională. Expulzarea locuitorilor şi a preoţilor, refugiul, reprezenta chiar distrugerea acestei comunităţi etnice şi ecleziale. Cel mai rapid distruse au fost tocmai comunităţile ortodoxe sătmărene, prin expulzarea tuturor locuitorilor[28], cu preponderenţă a ortodocşilor din localităţile de colonişti moți și maramureșeni: Ianculeşti, Horea, Marna Nouă, Scărişoara Nouă, Tiream, Pişcolt, Lazuri, Peleşu Mare, Gelu, Baba Novac. Totalul populaţie expulzate doar în lunile septembrie şi octombrie 1940 a fost de cca. 10.000[29].

Desconsiderarea bisericii ortodoxe de către puterea maghiară a fost clar exprimată încă din primele luni ale stăpânirii, când “bisericile au fost  închise, iar preoţii obligaţi să părăsească teritoriul cedat Ungariei”[30]. Rămânerea clerului alături de comunităţile pe care le păstoreau era considerată un pericol real, iar drept consecinţă imediată “un număr foarte mare de preoţi ortodocşi au fost siliţi să părăsească partea Transilvaniei trecută sub administraţia maghiară”[31]. O dată cu evacuarea administraţiei româneşti din teritoriul judeţului Satu Mare s-au retras şi funcţionarii publici, ei reprezentând, alături de colonişti, cel mai mare procent de ortodocşi.

Singurul episcop ortodox rămas pe teritoriul Ardealului, I.P.S. Nicolae Colan, descria relevant întregul proces de anihilare la care a fost supusă ortodoxia din Ardeal: “bisericile ne-au fost dărâmate sau arse, sau prefăcute în magazii, sau închise; şcolile ne-au fost luate, aşezămintele culturale desfiinţate; bunurile câştigate cu trudă jefuite, folosirea graiului nostru neîngăduită uneori nici chiar pe stradă”[32].

În Arhivele Naționale ale României, Fondul  Președinția Consiliului de Miniștri,  dosar nr. 118/1941,  se află și celebrul  Raport asupra suferinţelor Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului în urma arbitrajului de la Viena[33], întocmit de fostul protopop de Satu Mare, consilierul eparhial Ioan Rujdea, ce descria suferințele și vexațiunile îndurate de cei rămași acasă, în Ardeal: “toată urgia duşmanului secular, ungurii… s-a pornit cu furie nespusă în special contra Bisericii Ortodoxe….”. Ioan Rujdea a fost cel care a înmânat o copie a Raportului, la 24 februarie 1977, Arhiereului Vicar al Clujului P.S. Justinian, viitorul episcop al Maramureșului și Sătmarului.

În anul 1944, sub pseudonimul Radu Brazdă, episcopul Nicolae Colan prezenta în Telegraful român situaţia bisericilor ortodoxe din Episcopia Maramureşului, subliniind numeroasele intervenţii făcute de Episcopia Clujului la Budapesta, pentru a cere guvernului să “îngăduie aşezarea măcar a câtorva preoţi în Maramureş. Toate acestea au rămas fără rezultat”[34].

Hegemonia unui regim politic dictatorial a determinat anihilarea ortodoxismului în această parte de ţară, reprezentat printr-un procent de doar 4,4% ortodocşi din totalul populaţie, dar mai ales neavând susţinerea de care s-a bucurat biserica greco-catolică, din partea Sfântului Scaun, care a refuzat şi s-a opus în repetate rânduri modificării jurisdicţiilor teritorial-administrative catolice, solicitată insistent de autorităţile maghiare, după ocuparea Ardealului în 1940[35].

Sub protectoratul Vaticanului,  Biserica greco – catolică, preoţii săi, în cea mai mare parte au rămas alături de credincioşi, încercând să păstreze normalitatea unei  vieţi confesionale supuse numeroaselor restricţii. Interdicţiile impuse de autorităţilor maghiare au fost multiple, iar într-un regim politic dictatorial şi discriminator orice reacţie de opoziţie putea avea consecinţe fatale! Cu toate acestea, preoţii români au încercat să păstreze caracteristicile identitare şi să aplaneze urmările nefaste ale politicii de deznaţionalizare, pe care puterea maghiară o promova.

Martorii epocii descriau cu dramatism evenimentele trăite: “prin expulzări de preoţi şi învăţători, prin interzicerea întrebuinţării limbii române chiar şi în conversaţiile particulare, prin îndepărtarea inscripţiilor româneşti, prin împiedicarea preoţilor români de a catehiza în şcolile primare, prin desfiinţarea şcolilor secundare româneşti, prin arderea cărţilor româneşti, prin manualele ungureşti introduse în şcolile primare – pline de aprecieri jignitoare la adresa naţiunii române – prin înfometarea satelor româneşti, prin anularea brevetelor comercianţilor şi industriaşilor români, prin sechestrarea tuturor clădirilor edificate pe terenuri primite de la Statul Român, prin trimiterea în masă a românilor pe frontul de răsărit, prin distrugerea şi înstrăinarea avuturilor expulzaţilor şi refugiaţilor, prin interzicerea ţăranilor de a-şi vorbi limba maternă, prin obligarea românilor să înveţe şi să cânte cântece jignitoare la adresa României şi prin alte măsuri drastice, profitorii dictatului de la Viena au urmărit deznaţionalizarea totală sau totala nimicire a românilor din Ardealul de Nord”[36].

          Consideraţi întotdeauna reprezentanţii şi conducătorii spirituali ai comunităţilor, preoţii români şi-au asumat rolul de susţinători şi promotori, fiind cei ce reprezentau “vocea comunităţii”, tot mai “stinsă” şi interzisă în noile condiţii politice. Biserica a încercat să-şi exprime astfel forţa de menţinere a individualităţii spiritual-naţionale a românilor ardeleni, transformând o epocă ce se dorea a fi una a destrămării, într-o epocă a consolidării unităţii, în care solidaritatea în faţa pericolului a determinat o redeşteptare a valorilor identitare.

Rectorul Universităţii din Bucureşti, Horia Hulubei, remarca[37] în anul 1944, că, în ciuda tuturor vexaţiunilor la care au fost supuşi românii în anii dictatului, ei şi-au păstrat raportarea identitară la pământul Transilvaniei: „problema transilvăneană nu poate fi pusă în afara cadrului general al românismului. Transilvania face parte integrantă din viaţa noastră naţională, iar soluţionarea chestiunilor româneşti, oricare ar fi conjuncturile după acest război, cer să se repare greşeala din 1940. Cu toate greutăţile, vexaţiunile şi suferinţele cauzate de administraţia străină îndelungată, Transilvania a rămas leagănul tuturor aspiraţiunilor etnice româneşti. Administraţia românească, atunci când dreptatea a surâs şi pentru neamul nostru, a fost cu o perfectă înţelegere pentru străini, aduşi în aceste locuri prin politici de colonizare. Românii au uitat toate suferinţele trecute şi au dat larg şi generos dreptul la viaţă oricui declara că înţelege să ne respecte legile. Marea tragedie a românilor din teritoriile transilvănene, trecute greşit sub admimnistraţie străină, arată cât de neadmis ar fi să  nu  se revină asupra delimitării fruntariilor. Românii au avut prea mult de suferit din cauza aşezării lor în mijlocul conflictelor altora, ei şi-au păstrat însă cu sfinţenie calmul şi linia de conduită neagresivă… Avem atât de evident drepturi eterne în aceste locuri, încât o pace viitoare nu va putea să nu respecte integral imperativele româneşti. Oricum s-ar aşeza lucrurile, Transilvania trebuie să fie a noastră şi în formă, cum este de fapt[38].

Politicile de deznaţionalizare au afectat istoria multor popoare, „epurarea etnică fiind o soluţie veche, practicată de nenumărate ori. Balcanii au fost un teren privilegiat pentru asemenea experienţe. A omogeniza şi a naţionaliza sunt procese mult mai complicate decât par. Epurarea etnică e însoţită de cea culturală… Ştergerea vestigiilor trecutului celuilalt, şi mai ales a locurilor de cult (de altă credinţă decât cea proprie), este semnul luării în posesie a teritoriului. Distrugerea locurilor de cult ale celuilalt sau transformarea lor în spaţii de celebrare a propriei credinţe, reprezintă gesturi de violenţă ce însoţesc omogenizarea forţată”[39].

Convieţuirea şi raporturile sociale au fost  marcate negativ în anii 1940-1944, ideologia puterii maghiare contribuind la atitudini extremiste care au tensionat negativ raporturile convieţuirii. Etnicitatea s-a transformat tot mai accentuat în marcă a diferenţelor sociale, determinând ca raporturile intracomunitare cotidiene să se structureze separatist, pe principii ce încurajau etnocentrismul, chiar xenofobismul! Realităţile vieţii cotidiene erau susţinute prin inculcarea cu malversaţiune a conceptului de superioritate etnică maghiară, iar populaţia românească, deşi majoritară, era aşezată  inegal şi defavorizată, pe treapta inferioară a relaţiilor sociale.

Consecinţele dramaticilor ani 1940-1944 au fost atât de dureroase pentru comunităţile româneşti din Transilvania, încât amintirile acelor vremuri sunt şi azi, pentru supravieţuitori, pline de amărăciune şi imposibil de uitat! Drept consecinţă le moştenim în propria noastră istorie, ca pe o realitate pertinent evidenţiată prin aserţiunea unuia din marii teologi ortodocşi, Dumitru Stăniloae: “din primul moment al existenţei sale, eul are şi notele pe care i le dă istoria înaintaşilor săi”[40].

Gândurile pe care le afirma ministrul Mihail Manoilescu, la finalul Memoriilor sale, pot fi considerate drept „epilogul arbitrajului”: „ca într-o melodramă cu gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit în spânzurătoare; Ciano la stâlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csáky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureşti, devenit prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită”.

În spiritul acestor gânduri, îmi exprim opinia ca atunci când se fac  afirmații de genul ”Transilvania trebuie să se rupă de București”, ”Transilvania trebuie să-și ceară autonomia”, ”nimeni nu vrea să ne ia Ardealul”, sau chiar declarații fără echivoc: ”mai bine să fim conduși de unguri”, este imperios să ne gândim de două ori înainte, și abia apoi să facem declarații cu rol de postulat! Să ne gândim de două ori … mai ales la cum au trăit românii, atunci când au fost conduși de maghiari! Și de ce nu… să ne gândim la milioanele de români care și-au dat viața pentru libertatea pământului românesc, pentru dreptul de a-și vorbi limba maternă! Un drept ce pare azi atât de firesc dar, să nu uităm, că nu a fost întotdeauna așa, iar pentru ceea ce azi considerăm o normalitate, uneori chiar o banalitate, au murit milioane de români! Să nu uităm că sute de ani românii au fost doar ”tolerați” în țara lor. Să nu uităm… și să nădăjduim ca niciodată, absolut niciodată să nu mai retrăim acele nedreptăți, să nădăjduim că vom ști să ne păstrăm demnitatea de neam, de popor, că nu ne vom bate joc de jertfele supreme ale bunicilor și străbunicilor noștri morți pentru Ardeal, că nu vom întina memoria eroilor ce au luptat pentru libertatea, demnitatea și unitatea neamului românesc! Știu că azi e considerat patetic și demodat să vorbești despre eroi și eroism, despre patriotism sau iubirea de țară. Îmi asum această lipsă de modernitate! Mi-o asum chiar cu mândrie! Și cred că este deosebit de important să nu uităm dramele istoriei poporului român, să nu le subestimăm, să nu le bagatelizăm și să nu le devalorizăm, pentru că ”a uita înseamnă a repeta!”

În ultimii ani, mulți români vizităm palatul Belvedere din Viena, și consider că, alături de a-i admira frumusețea arhitecturală, trebuie să știm, trebuie să nu uităm că acolo s-a semnat una din cele mai dramatice pagini din istoria poporului român!

La 80 de ani după pronunțarea Dictatului de la Viena, gândindu-ne la indiferența, incapacitatea sau chiar lașitatea cercurilor conducătoare româneşti din acele vremuri, nu putem să nu ne punem câteva întrebări. Ce s-ar întâmpla dacă România ar retrăi azi situația anului 1940? Care ar fi atitudinea și reacția guvernanților, conducătorilor și politicienilor din capitala țării? Câți dintre ei știu ce s-a întâmplat atunci la Viena și cât de nefaste au fost consecințele pentru România? Cu câtă seriozitate și reală implicare privesc ei, azi, spre Ardeal? De ce nu este declarată oficial data de 30 august, drept Ziua comemorării victimelor Dictatului de la Viena? Oare ce vor face politicienii și cei ce conduc România, la împlinirea celor 80 de ani de la pronunțarea dictatului? Se vor limita doar la discursuri și depuneri de coroane comemorative? Sau își vor asuma responsabilitatea de a privi și veghea mereu cu vigilență spre Transilvania?! Sau… poate… își vor aminti, măcar o dată într-un an, cuvintele ilustrului gânditor Goethe: “cine nu-şi cunoaşte trecutul, va fi condamnat să-l repete”.

 

Dr. Daniela Bălu

 

 

 

 

NOTE

[1] Henri Prost, Destinul României (1918-1954), Bucureşti, pp. 201-211.

[2] Vasile Pușcaș, Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944), Cluj-Napoca, 1995, p. LXXIV.

[3] V. Puşcaş, op. cit., p. XV.

[4] Arhivele Naționale ale României, direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale  (în continuare ANIC), Fond PCM, dosar 458/1941, f. 54 – 58.

[5] “Universul”, Nr. 281, 13 Octombrie 1944.

[6] A. S. Marinescu, Înainte şi După Dictatul de la Viena, Ed. Vremea, Bucureşti, 2000, p. 164.

[7]ANIC, Fond Ministerul Culturii şi Artelor, dosar nr. 70/1942,  f. 16.

[8] Arhivele Naționale ale României, Direcția Județeană Bihor (ANR, DJBH), Fond Episcopia Ortodoxă Română, dosar nr. 281/1942, „Raport asupra situaţiei Episcopiei Ortodoxe Române Oradea, de la 31 august 1940 – la 30 aprilie 1942”,  f. 11.

[9] Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (MAE), Fond Transilvania, vol. 199/1940-1941, f. 382, Raportul întocmit în şedinţa Consiliului Eparhial Cluj, la data de 15 mai 1941.

[10] Loc. cit.

[11] M. Fătu, Din istoria Transilvaniei. Documente (1931-1945), Ed. Tipoalex, Alexandria, 1999, p. 293.

[12] Ibidem, p. 369.

[13] ANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri (PCM), dosar nr. 48/1942, f. 119.

[14] ANR, DJBH, loc. cit., f. 21.

[15] ANIC, Fond Delegatul Marelui Stat Major pe lângă Comisia Germană de ofiţeri, dosar 16/1943, f. 37; A. S. Marinescu, op. cit., p. 190.

[16] MAE, Fond Transilvania, vol.160/1941, f. 174. Informarea făcută de Legaţiunea Română de la Budapesta, la data de 7 octombrie 1941.

[17] Loc. cit.

[18] Loc. cit.

[19] Loc. cit., f. 192.

[20] Loc. cit.

[21]Loc. cit., f. 59. Raportul către Mihai Antonescu.

[22] ANR, DJBH,  Fond  Episcopia Ortodoxă Română, dosar nr. 281/1942, ”Raport asupra situaţiei Episcopiei Ortodoxe Române Oradea, de la 31 august 1940 – la 30 aprilie  1942”, f. 18.

[23] ANR, Serviciul Județean Satu Mare, (ANR, SJSM), Fond Primăria oraşului Carei, dosar nr.19/1941, f. 22 – 42; MAE, Fond Transilvania, vol. 200, f.190 şi vol. 199, f. 206.

[24] MAE, Fond Transilvania, vol. 199/1940 – 1944, f. 80, „Referatul comisiei interministeriale române pentru relaţiile cu Ungaria, nr. 1120/22 iulie 1941.

[25] ANIC, Fond PCM, dosar 48/1942, f. 340.

[26] Gh. Bodea, I. Suciu, Vasile T. Puşcaş,  Ilie I.,  Administraţia Militară Horthystă în Nord-Vestul României. Septembrie – Noiembrie 1940, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 283.

[27] M. Fătu, Din istoria Transilvaniei…,  p. 369.

[28] ANR, SJSM, Fond Prefectura judeţului Satu Mare, Dosar nr. 56/1940,  f. 1 – 48 şi Dosar nr. 7/a /1942,  f. 302 – 344; Gh. Bodea, op. cit., p. 460.

[29] Gh. Bodea, op. cit.

[30] T. Bunescu, Lupta poporului român împotriva Dictatului de la Viena (august 1940), Ed. Politică, Bucureşti, 1971, p. 206.

[31] A. S. Marinescu,  op. cit., p. 86. Vezi și Nicolae Corneanu, Biserica Românească din Nord-Vestul ţării în timpul  prigoanei Horthyste, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Timişoara, 1986.

[32] I. Lăcătuşu, Însemnări ale Episcopului Nicolae Colan din anii ocupaţiei horthyste, în “Pro Memoria 1940 – 1945”,  nr. 19, iulie – septembrie, Cluj-Napoca, 2006, p. 60.

[33] Documentul cu nr. 725/1941.

[34]  I. Lăcătuşu, op.cit., p. 60.

[35] I.M. Bucur, Consideraţii privind evoluţia raporturilor României cu Sfântul Scaun, 19451950, în “Societate şi civilizaţie. Profesorului universitar dr. Marcel Ştirban la împlinirea a şapte decenii de viaţă”, Târgu Mureş, 2002, p. 140.

[36] A. Bran, Lupte şi jertfe pentru Ardeal. De la Decebal la Dictatul de la Viena. Desrobirea Ardealului de Nord, Ed. ”Tribuna”, Brașov, 1944, p. 95.

[37] „Transilvania noastră”, an II, nr. 8/23 ianuarie 1944, articolul Transilvania trebuie să fie a noastră.

[38] Loc.cit.

[39] Andrea Riccardi, Despre civilizaţia convieţuirii, Bucureşti, 2008, p. 35.

[40] Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 10.

 

 

N.R. Urmare a publicării articolului de mai sus, doamna dr. Daniela Bălu,  a primit următoarea apreciere de la preşedintele Academiei Române, domnul prof. univ. dr. academician Ioan-Aurel Pop:

„Stimată Doamna Dr. Daniela Bălu,Sunt profund impresionat de articolul din „Vocea Românului”. Vă felicit pentru acuratețea documentării,pentru argumentarea impecabilă și pentru pertinenta analiză. Dreptatea istoriei iese întotdeauna la iveala.Cu prețuire sinceră,Ioan-Aurel Pop”