În unele dintre cele mai frumoase și prospere așezări din America, a început să se manifeste un paradox curios: oamenii care beneficiază cel mai mult de pe urma capitalismului, par să-l deteste din ce în ce mai mult. Vorbim despre orașe care oferă condiții superioare de viață și stațiuni montane, cu spații deschise bine păstrate, infrastructură performantă, asistență medicală avansată, locuri de agrement din belșug – locuitorii acestora beneficiind de libertatea de a alege unde și cum trăiesc.

Toate acestea nu au apărut din nimic. Sunt rezultatul cumulativ al piețelor, investițiilor private, inovației și creșterii economice pe termen lung. Totuși, tocmai în aceste medii, a devenit socialmente la modă să descrii capitalismul ca fiind imoral, exploatator sau fundamental defect. Acest lucru este considerat deseori drept ipocrizie, dar formularea este prea simplistă câtă vreme avem de-a face nu doar cu o inconsecvență individuală, ci cu un paradox structural produs de succesul în sine. Capitalismul generează abundență, iar abundența remodelează prioritățile umane.

Atunci când societățile luptă să își satisfacă nevoile de bază, sistemele economice sunt judecate în primul rând în funcție de eficiența lor. Oamenii sunt interesați de locuri de muncă, hrană, adăpost, siguranță și stabilitate. Odată ce aceste nevoi sunt satisfăcute în general, atenția se mută în altă parte. Răsfățații piețelor libere încep să se întrebe: este sistemul corect? Este uman? Corespunde valorilor mele? Confortul și bogăția mea au fost, oare, obținute pe seama altora?

Capitalismul excelează în producerea de bunuri, servicii, inovație și posibilitatea de a alege. Este mult mai puțin priceput în a furniza liniște sufletească. Este impersonal. Distribuie recompensele inegal. Nu se explică singur și nu-și justifică rezultatele. Pentru cei a căror existență este deja asigurată, această impersonalitate poate deveni frustrantă, chiar tulburătoare. Confortul înlesnește interogația morală și procesele de conștiință. Pe măsură ce problemele economice dispar din viața de fiecare zi, satisfacția este adesea înlocuită de un sentiment mai mult sau mai puțin definit de vinovație.

Mulți dintre cei mai zgomotoși critici ai capitalismului trăiesc confortabil în cadrul acestuia. Dețin active. Beneficiază de creșterea valorii proprietăților. Se bucură de mobilitate profesională. Au acces la educație, asistență medicală și călătorii. Securitatea lor materială le permite să se concentreze pe prejudicii abstracte, mai degrabă decât pe compromisuri concrete. Dar această siguranță produce o tensiune psihologică subtilă. Este dificil să împaci confortul personal cu conștientizarea existenței inegalității dintre oameni, a norocului îndeobște orb, a conjuncturilor favorabile sau a avantajului moștenit.

Una dintre reacții ar putea fi o atitudine mai smerită și mai recunoscătoare. Alta, apariția unui sentiment de vinovăție. Iar ce-a de-a treia este reformularea ideologică. În loc de: „M-am descurcat bine în acest sistem și am o dilemă morală în această privință”, este mai ușor să spui: ”sistemul în sine este imoral”. Acest lucru externalizează disconfortul. Neliniștea personală este transformată în opoziție etică. Nu împrejurările în care mi-am făcut averea sunt vinovate, ci sistemul. Critica capitalismului, așadar, servește unui scop dublu. Atenuează sentimentul de vinovăție și semnalează integritate morală.

În multe medii elitiste, critica capitalismului funcționează ca o formă de prestigiu social. În mediul academic, în mass-media, în industriile creative și în comunitățile urbane prospere, scepticismul față de piețe este adesea tratat ca o dovadă de rafinament. Prin contrast, aderarea explicită la valorile capitaliste poate fi interpretată ca fiind naivă, grosolană sau superficială. Această dinamică nu încurajează o reformă serioasă, ci mai degrabă un soi de critica ritualizată. Cei care depind de piețe pentru a trăi, a investi și a-și păstra un anumit stil de viață, denunță capitalismul în termeni abstracți, deoarece actul în sine le conferă statut cultural. Este un semn de empatie, iluminare și raliere la normele morale predominante. Obiecțiile pe care ei le aduc sistemului capitalist nu generează schimbare, ci rămân un simplu exercițiu de imagine.

Un alt motiv al persistenței acestui paradox este derapajul conceptual. Mulți critici ai capitalismului nu se opun, de fapt, piețelor, liberului schimb, antreprenoriatului sau modernizării. Ei reacționează la fenomene precum subordonarea instituțională în fața grupurilor de interese, la monopolizare, la favoritismul politic și la obținerea de privilegii economice. Acestea sunt probleme reale care merită examinate și corectate. Dar, în loc să desprindă aceste distorsiuni de capitalismul în sine, criticii preferă adesea să contopească totul sub chipul unui singur inamic.” Astfel, capitalismul se transformă într-un termen generic pentru toate nedreptățile resimțite, chiar și atunci cînd cauzele de fond rezidă în politici publice eronate sau în declinul instituțional.” Această scurtătură retorică este satisfăcătoare din punct de vedere emoțional, dar precară sub aspect analitic. Le permite oamenilor să se opună ”sistemului”, fără a se confrunta, de fapt, cu complexitatea modului în care funcționează sau eșuează mecanismele acestuia.

Poate cel mai important factor este izolarea. Capitalismul creează câștigători care își permit să-l critice. Cei aflați la adăpost nu resimt imediat efectele eșecurilor sistemului. Ei își permit să suporte ineficiența, prețurile crescute și slăbirea instituțiilor mai multă vreme decât persoanele care trăiesc aproape de limita subzistenței. Această izolare dă naștere la ceea ce s-ar putea numi credințe de lux. Idei care par pline de compasiune sau elevate din punct de vedere moral, dar impun costuri care sunt suportate în primul rând de alții. Atunci când dogma înlocuiește funcționalitatea, efectele sunt previzibile. Prețurile cresc. Serviciile se degradează. Dezechilibrele devin mai evidente . Încrederea se erodează. În acel moment, persoanele care puneau preț pe afișarea superiorității morale, încep să se preocupe, discret de realizări concrete. Schimbarea nu survine în urma unor renunțări doctrinare grandioase, ci din detalii administrative: planificare urbană, comitete școlare, decizii de punere în executare, bugete, decizii de relocare.

Istoria sugerează că societățile oscilează între critica morală și corecția practică. Perioadele de abundență invită la tatonare etică. Perioadele de încordare invită la reorientarea atenției către funcționalitate. Acest ciclu nu sfârșește în revoluție sau colaps atât de des pe cât sugerează retorica. Sfârșește în recalibrare. Rezultatele sunt rareori determinate de vocile cele mai puternice. Majoritatea plictisitoare – oamenii care doresc stabilitate, siguranță și oportunități – își reintră, în cele din urmă, în drepturi. Ordinea tinde să se reinstaureze fără ca cineva să admită public că a greșit.

Capitalismul este o țintă deosebit de convenabilă pentru că îi lipsește intenționalitatea. Este indiferent. Nu ține să se explice. Nu oferă o narațiune morală. Produce rezultate fără a ține cont de felul în care acestea se repercutează asupra oamenilor. Oamenii, pe de altă parte, sunt creaturi care adoră poveștile. Narațiunile cu răufăcători și eroi, inteții și vinovății. Atunci când capitalismul produce inegalități, oamenii caută pârghii de control și vinovați. Ei proiectează motivații într-un proces impersonal. Sistemul devine mai degrabă un personaj decât un mecanism, ceea ce face critica coerentă din punct de vedere emoțional, chiar și atunci când este defectuoasă din punct de vedere conceptual. Pentru cei pragmatici, care pun preț pe ordine, finalitate și bunul mers al lucrurilor, acest paradox este enervant. Sistemul este denunțat chiar de oamenii care se bucură de roadele sale. Ceea ce pare incoerent nu este dezacordul, ci detașarea de consecințe. Criticii ignoră adesea compromisurile necesare pentru a susține niște condițiile considerate de la sine înțelese.

Și cei mai mulți critici ai capitalismului nu doresc cu adevărat să-l demoleze. Ei mizează în continuare pe abundență, fiabilitate, diversiunea opțiunilor și inovație. Participă constant la piețe. Se bazează în continuare pe semnalele de preț, pe drepturile de proprietate și pe investițiile private. Critica lor există în întregime în interiorul sistemului de care depind. Acesta este motivul pentru care capitalismul supraviețuiește în ciuda criticilor permanente. El continuă să funcționeze deoarece chiar și criticii săi se bazează pe el. Pericolul nu este critica în sine. Sistemele trebuie mereu examinate și îmbunătățite. Pericolul este să uităm ce anume produce, de fapt, prosperitate și stabilitate. Atunci când gratitudinea dispare complet, realitatea are un mod propriu de a readuce conversația la principiile de bază. Prosperitatea nu este auto-sustenabilă, ordinea nu survine de la sine, iar sistemele eficiente sunt rareori mai prețuite decât în momentul în care încep să se prăbușească.

Dr. Sarah Wooten, este medic veterinar, educator și scriitor. Este stabilită în Colorado.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici