Lipsa libertății și dependența socială duc la autoextincție.

 

Lawrence W. Reed

 

Am citit cu toții, de nenumărate ori, inscripțiile din parcurile naționale și grădinile zoologice de pretutindeni, care ne atenționează să nu hrănim animalele, pentru că acestea ne pot mușca sau pot deveni dependente. Iar site-ul web al Parcului Național Sleeping Bear Dunes din Michigan ne îndeamnă să evităm acest lucru deoarece solicitudinea noastră le va transforma în ”animale cerșetoare”, despre care studiile științifice demonstrează că au o viață mai scurtă decât suratele lor din sălbăticie.

Dar, ce s-ar întâmpla, oare, dacă noi, oamenii, le-am asigura prietenilor noștri blănoși o îndestulare copioasă și durabilă? Și, oare ce învățăminte am putea trage dintr-o asemenea experință? Câtă vreme tema venitului de bază universal, care a început deja să nască dezbateri aprinse, pare atât de generoasă și atât de atrăgătoare?

Iată o întrebare fascinantă care, cu siguranță, și-au mai pus-o și alții, înaintea mea, și al cărei răspuns necesită, de bună seamă, cunoștințe ceva mai vaste decât ale mele, motiv pentru care am să vă rog să citiți acest articol doar ca pe un pretext pentru gândire și discuții. Eu doar vă informez, decizia vă aparține.

Animalele noastre de companie primesc totul de-a gata și, în general, pare să le placă. Am doi câini Terrier cărora le ofer masă și îngrijire medicală gratuită dar, în ceea ce mă privește, eu nu sunt doar furnizorul, ci și stăpânul lor. De fapt, dominația mea iubitoare este chiar condiția esențială a tuturor lucrurilor gratuite de care aceștia beneficiază. Pare în regulă, așa că ideea ar putea fi una funcțională, nu-i așa?

Sau, să evităm, totuși, concluziile pripite? Poate că, până în cele din urmă, totul merge bine doar pentru că una din cele două părți ale ”înțelegerii” posedă un creier de mărimea unei mingi de golf sau a unei rodii?

Ne aflăm într-un domeniu investigat de știința numită etologie și care se ocupă cu studierea comportamentului animal. Unul dintre cei mai faimoși etologi ai ultimelor decenii a fost John B. Calhoun, bine cunoscut pentru experimentele sale cu șoareci, desfășurate în anii 60, pe vremea când lucra la Institutul Național pentru Sănătate Mintală.

Calhoun a închis patru perechi de șoareci într-un țarc metalic de 9X4,5 picioare, dotat cu distribuitoare de apă, tuneluri, coșuri de mâncare și cutii pentru cuiburi. A oferit toată hrana și apa de care aveau nevoie și a avut grijă ca toți prădătorii să fie ținuți la distanță. O adevărată utopie șoricească!

Cercetătorul avusese de gând să observe efectele densității populației asupra rozătoarelor, dar experimentul a produs rezultate care i-au depășit cu mult intențiile inițiale.

”Chiar dacă scriu despre șoareci, să știți că mă gândesc mai degrabă la oameni – avea să ne avertizeze el mai târziu, într-un raport cuprinzător.

La început șoarecii s-au descurcat cât se poare de bine. Numărul lor s-a dublat la fiecare 55 de zile și, după 600 de zile, populația a atins un vârf de 2.200, apoi a început să scadă brusc – până la dispariția întregii colonii – și asta în ciuda faptului că nevoile lor materiale erau satisfăcute din plin, fără nici cel mai mic efort din partea vreunui șoarece.

Punctul de cotitură a avut loc în cea de-a trei sute cinsprezece-a zi, când au apărut primele semne ale prăbușirii normelor și structurii sociale. Și au apărut o sumedenie de aberații precum femele care își abandonau puii, masculi care nu își mai apărau teritoriul, violența și agresivitatea crescândă a ambelor sexe. Comportamentul social și sexual deviant a continuat să crească cu fiecare zi care trecea, iar ultimele mii de șoareci aveau tendința de a evita situațiile stresante și de a-și concentra întreaga atenție doar asupra lor înșiși.

Un prieten de-al meu din Varșovia, biociberneticianul Jan Kubań consideră experimentul lui Calhoun ”unul dintre cele mai importante din istoria omenirii.” Motiv pentru care a creat site-ul web The Physics of Life (Fizica Vieții), unde detaliază scopul și semnificația muncii etologului. Și iată ce scrie el despre etapele finale ale utopiei șoricești:

O parte din șoarecii tineri care au crescut până la vârsta adultă prezentau un tip diferit de comportament. Dr. Calhoun i-a numit pe aceștia ”cei frumoși”, câtă vreme timpul lor era dedicat doar autoîngrijirii, mâncatului și dormitului. Nu se amestecau niciodată cu ceilalți, nu făceau sex și nu se luptau. În afară, totul părea o minunată manifestare a speciei, indivizi cu ochi atenți și corpuri sănătoase, bine întreținute. Totuși, acești șoareci nu puteau face față situațiilor neobișnuite. Deși păreau plini de perspicacitate, în realitate erau foarte proști.”

Datorită abundenței de apă și hrană, furnizate de-a gata, din exterior, și a lipsei oricărei amenințări din partea vreunui prădător, șoarecii nu au fost niciodată nevoiți să se descurce pe cont propriu. Nu au trecut niciodată prin asemenea situații și, prin urmare, nu au învățat nimic în acest sens. Abilitățile de viață necesare supraviețuirii au dispărut și, așa cum notează Kubań,

Utopia (atunci când cineva are totul, oricând și fără să facă niciun efort) determină atât diminuarea responsabilității și a eficacității, cât și conștientizarea dependenței sociale ducând, până în cele din urmă, la auto-extincție. Adică, exact așa cum a arătat studiul doctorului Calhoun.”

Comportamentul autodistructiv din experimentul lui Calhoun (replicat cu numeroase prilejuri ulterioare) a fost cel mai adesea interpretat ca un rezultat al supraaglomerării, demografii avertizând că oamenii ar putea înregistra o conduită similară dacă populația globului ar atinge nu știu ce vârf (imaginar) al sporului natural, însă Kubań ne atrage atenția că utopia șoricească se destrămase deja cu mult înainte de umplerea țarcului, astfel încât în momentul ”vârfului”, aproximaiv 20% din paturile de cuibărit erau încă neocupate. Iar eu cred că el este cel care are dreptate și că șoarecii au murit din cauza lipsei oricărei provocări serioase.

Eliminarea motivației de a birui dificultățile vieții – și în special a provocării de a-și asigura atât propria existență materială cât și pe aceea a familiei – privează indivizii de un stimul vital pentru supraviețuire, precum și, cel puțin în cazul oamenilor, de mândria izbânzii. Dezvoltarea fiecărui șoarece, definirea lui ca individ autonom al speciei sale, a fost inhibată de condițiile de bunăstare generalizată și de lipsa necesității oricărui efort personal de a supraviețui.

De altfel, Calhoun însuși sugera o paralelă cu umanitatea:

Avem de-a face, aici, cu paradoxul unei vieți fără muncă și fără conflicte. Atunci când viața unui individ pierde orice simț al necesității, ea de asemenea încetează să mai aibă vreun scop. Și individului nu-i mai rămâne nimic altceva decât moartea.”

Eliberând indivizii de provocări și prin urmare lipsindu-i de orice scop, bunăstarea necondiționată este nefirească și antisocială. În Republica Utopică a Șoarecilor, indivizii au sfârșit prin a-și pierde interesul pentru perpetuarea speciei. S-au autoizolat, plini de ei înșiși, sau au optat pentru violență.

Vă sună vreun clopoțel în cap? Citiți cartea din 1984 a lui Charles Murray, Losing Ground, sau lucrarea anterioară a lui George Gilde, Wealth and Poverty, și vă garantez că îl veți auzi.

Pe de altă parte, în cazul oamenilor, beneficiile câștigate fără efort sunt, așa cum știm, departe de a acționa ca un stimulent pentru muncă sau alte comportamente pozitive, în vreme ce banii trebuie să apară, totuși, de undeva, adică o situație total diferită de experimentul lui Calhoun, unde totul venea din afară și era cu adevărat gratuit.

E greu de spus, totuși, ce și cât anume din lecția utopiei șoricești se poate aplica și la noi, oamenii. Nu vreau să trag vreo concluzie exhaustivă mărginindu-mă să observ, asemenea economistului Thomas Sowell, cât de diferit se comportă oamenii atunci când își cheltuiesc propriii bani, în comparație cu felul în care se comportă politicienii atunci când cheltuiesc banii publici.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici