Ce ar putea face Vestul pentru a schimba Rusia în bine?

Dacă, în ultimele săptămâni, te-ai informat exclusiv din mass-media occidentală n-ar fi de mirare să crezi că regimul lui Vladimir Putin se află pe patul de moarte. Dovezi ale tensiunilor sociale se regăsesc la tot pasul. Vezi bine că Viktoria Bonya, o bloggeriță cu buze siliconate, precum și fostul propagandist al Kremlinului, cunoscutul Ilya Remeslo, au atacat guvernul pe YouTube și, conform CNN, însuși fostul ministru al apărării, Serghei Șoigu, încearcă să pună cale la cale o ditamai lovitura de stat.

Dar dacă ai sta de vorbă cu oameni din Rusia, așa cum face, zilnic, autorul acestui text, ai vedea că aceștia sunt uluiți și gata să pună sub semnul întrebării sănătatea mintală a Occidentului, ori de cîte ori când aud că țara lor ”este terminată”.

Aproape toți interlocutorii mei sunt înverșunați împotriva lui Putin și a războiului. În cercul meu de intelectuali, trebuie să cauți mult și bine ca să găsești un susținător al regimului. Oamenii se plâng de încetinirea economiei, reclamând închiderea unora dintre micile lor afaceri, cum ar fi buticurile proaspăt apărute. De asemenea, ei sunt îngroziți de încercările guvernului rus (deocamdată nereușite) de a bloca platformele de mesagerie și iritați de întreruperile internetului mobil în centrul Moscovei, apărute pe fondul măsurilor de apărare împotriva dronelor ucrainene.

Dar, spre deosebire de ucrainenii care trăiesc o stare de teroare permanentă pricinuită atât de atacurile rusești cât și de patrulele de recrutare care bat străzile în căutare de bărbați buni de luptă, rușii se bucură în continuare de același stil de viață ca înainte de război, cu un nivel de trai comparabil cu cel al unor țări membre UE (verificați graficele FMI privind PIB-ul la paritatea puterii de cumpărare).

Mai presus de orice, rușii de toate convingerile politice sunt însă consternați de avalanșa de propagandă pro-ucraineană, irațional de xenofobă și șovină, la care se expun ori de câte ori își pornesc VPN-urile și își verifică feed-urile de pe X și Facebook. Ceea ce reușesc să obțină, în principal, grupurile de presiune online susținute de guvernele occidentale, precum NAFO¹, este să confirme narativele Kremlinului despre ura viscerală a Occidentului față de Rusia și despre intenția acestuia de a o șterge de pe fața pământului.

E clar că acei politicieni și formatori de opinie occidentali — precum fostul prim-ministru britanic Boris Johnson — care și-au imaginat că un război proxy împotriva Rusiei (în terminologia proprie a lui Johnson) va răsturna regimul lui Putin, s-au înșelat amarnic și n-au reușit decât să împingă și mai amarnic Ucraina sub șenilele buldozerului rusesc.

Așadar, de ce anume ar fi nevoie, cu adevărat, pentru a schimba Rusia în bine?

Aveam 18 ani în 1991 și am luat parte la răsturnarea unui regim politic în Rusia. M-am numărat printre apărătorii Casei Albe² — cea din Moscova, nu cea din Washington, sediul guvernului lui Boris Elțîn la acea vreme — împotriva loviturii de stat puse la cale de liderii sovietici civili și militari aparținători ai ”liniei dure”.

Victoria noastră a dus la prăbușirea sistemului comunist și, ulterior, a URSS-ului. Evenimentele au fost alimentate de un val de euforie publică, în special în ceea ce privește mișcările de independență din republicile sovietice. Ca să vă faceți o idee, unul dintre cele mai mari mitinguri din Moscova anului 1991 — și, probabil, din istoria Rusiei — a fost organizat în sprijinul independenței statelor baltice. În ceea ce privește Ucraina și Belarusul, acestea ni se păreau pe atunci mult prea ”anacronic sovietice”, deoarece refuzau să adopte reformele de tip „terapie de șoc” pe care guvernul lui Elțîn le-a demarat imediat după dizolvarea URSS.

Revoltele de masă și valul de optimism au devenit posibile dintr-un singur motiv: deși, în 1991, cetățenii sovietici aveau multe temeri realiste — inclusiv colapsul economic, dictatura militară sau un război civil de tip iugoslav — ultimul lucru de care se temeau era Occidentul. Departe de a fi terifiant, Vestul era un far al speranței, dacă nu chiar o nouă religie politică.

Acest efect nu a fost obținut în urma finanțării lui Osama bin Laden de către SUA, pe vremea când acesta îi ajuta pe mujahedinii afgani să lupte împotriva sovieticilor, nici prin afacerea Iran-Contra³, și nici prin susținerea dictaturii lui Augusto Pinochet în Chile, sau prin luptele împotriva Vietcongului.

Ci, mai degrabă, prin intermeiul unei influențe discrete (soft power) — muzică, filme, bunuri de calitate, stiluri de viață demne de invidiat și efortul a nenumărați americani și europeni, adesea de stânga sau pacifiști, de a construi punți și prietenii cu cetățenii sovietici. Ceea ce vedeam noi atunci prin ochelarii noștri roz era Occidentul melodiei „We Are the World”, al albumului The Joshua Tree al celor de la U2 și al „podurilor TV” transcontinentale dintre SUA și URSS, moderate de Phil Donahue și Vladimir Pozner.

Atunci când când s-a prăbușit sistemul sovietic, noi nu ne-am simțit deloc înfrânți, indiferent de ceea ce spuneau, și pe atunci, „șoimii” Războiului Rece din America. Dimpotrivă, exista sentimentui unei mari victorii, obținute împreună cu Occidentul.

Acea stare de spirit s-a schimbat radical până la sfârșitul anilor ’90, când greutățile economice și amenințările la adresa securității interne i-au trezit pe oameni la realitate, iar Occidentul a adoptat ferm o politică de expansiune radicală spre est, vizând explicit izolarea și limitarea Rusiei, mai degrabă decât integrarea ei (pentru detalii, citiți Not One Inch de Mary Sarotte).

În 1999, bombardarea Iugoslaviei de către NATO l-a determinat pe primarul Moscovei, Iuri Lujkov, să scrie un articol de opinie care începea cu cele mai recente date ale sondajelor publice: 64% dintre ruși se temeau acum de NATO, iar 70% considerau că atacul asupra Belgradului reprezenta un risc direct la adresa securității Rusiei. Lujkov, considerat pe atunci unul din pretendenții la președinție, sublinia că expansiunea NATO și pofta tot mai mare de război a alianței încurajau sentimentul de „cetate asediată” al societății ruse, care ar putea duce la autoizolare. El a făcut apel la mobilizare socială pentru a depăși criza economică profundă, care chinuia Rusia de-a lungul acelui deceniu, și pentru ”renașterea unei Rusii puternice”.

Deși viziunile sale de la acea vreme erau moderat pro-occidentale, Lujkov a fost portretizat atât de presa vestică, cât și de cea rusă, drept un revanșard comunist. În cele din urmă, el a fost forțat să se retragă din cursă în favoarea unui ofițer de informații puțin cunoscut, ales ca succesor de către familia lui Boris Elțîn și preferat de Occident — Vladimir Putin.

Dar cuvintele lui Lujkov s-au dovedit a fi profetice. Motivul pentru care avertismentele sale, precum și cele ale unei întregi pleiade de demnitari occidentali — cum ar fi ambasadorul SUA la Moscova, Jack Matlock — au fost ignorate, rezidă într-o anumită iluzie a Vestului, surprinsă cel mai bine de titlul de pe coperta revistei The Atlantic din 2001, la un an de la începutul președinției lui Putin: ”Russia is finished” („Rusia e terminată”).

Această atitudine arogantă a stat la baza multor decizii nefaste: invitarea Ucrainei și a Georgiei în NATO la summitul de la București din 2008, susținerea înlăturării forțate a unui președinte ucrainean ales în mod democratic la finalul ”Euromaidanului” din 2014 și încălcarea agresivă a liniilor roșii ale lui Putin în perioada premergătoare invaziei totale a Rusiei în Ucraina, din 2022.

Dând pe repede înainte până în 2026, Rusia pare mai puțin „terminată” ca oricând. Dimpotrivă, țara a evoluat într-o autocrație a secolului XXI, avansată din punct de vedere tehnologic, cu o economie de război intens modernizată. S-a adaptat cu succes unui conflict în care se consideră partea dezavantajată, nevoită să înfrunte puternica mașinărie industrial-militară occidentală, fapt care o face să nu fie prea îngrijorată de eșecurile inevitabile. Mai important, orice alternativă la Putin pare să implice riscul unui război civil și al colapsului statal.

Desigur, țara traversează ceea ce orice rus înțelege printr-o ”perioadă dificilă”, însă Rusia lui Putin prezintă mult mai puține „fisuri în regim” decât Occidentul condus de SUA, care, în prezent, este sfâșiat între populismul de dreapta de tip Trump și liberalismul de stânga de tip Biden.

Astăzi, când coperta revistei The Atlantic cu titlul ”Russia is finished” împlinește 25 de ani, persistă sentimentul sâcâitor că tocmai ostilitatea și apetitul pentru conflict ale Vestului au determinat ascensiunea autoritarismului rusesc al secolului XXI. Invers, o revenire la era detentei și a puterii de seducție (”soft power”) ar putea inversa această tendință, schimbând Rusia în bine.

Dar câți ucraineni și ruși mai trebuie să moară într-un război fără sens pentru a demonstra ceea ce este atât de evident?

Leonid Ragozin este un jurnalist independent rus care a lucrat mulți ani pentru publicații de prestigiu precum BBC, Newsweek (unde a fost editor pe secțiunea Rusia), colaborând, de asemenea, constant, cu Al Jazeera, Bloomberg și The Guardian. A documentat intens evenimentele de la Euromaidan din 2014 și conflictul care a urmat, avertizând asupra riscului unui război total. Ragozin este vocea tipică a intelectualului rus liberal din generația care a crezut în „sfârșitul istoriei” și în prietenia cu Occidentul, dar care acum privește cu amărăciune la ruinele acelei viziuni.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici