Arta creștină 

Wikipedia definește astfel Arta creștină: „este arta sacră produsă într-o încercare de a ilustra, completa și înfățișa într-o formă tangibilă principiile creștinismului”. Cele mai multe grupuri creștine folosesc sau au folosit arta, deși unele au avut obiecții puternice la unele forme de imagini religioase, de amintit perioada iconoclasmului în cadrul creștinismului. Imagini cu Iisus Hristos și cu scene narative din Viața lui Hristos sunt subiectele cele mai comune, dar și unele scene din Vechiul Testament joacă un rol în arta celor mai multe confesiuni. Imagini cu Fecioara Maria și cu sfinți sunt mult mai rare în arta protestantă decât în cea ortodoxă sau romano-catolică.

Isus din Nazaret

 

Dintre cele trei religii avraamice (creștinismul, islamul și iudaismul) creștinismul face uz cel mai mult de imagini, care sunt interzise sau descurajate în islam sau în iudaism.

Arta bizantină 

Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476 până în anul 1453. Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului Roman, care la rândul ei, a fost influențată de arta Greciei Antice.

Hristos Pantocrator, Una dinre cele mai celebre icoane din Hagia Sophia–
mozaic datat în sec. al XII-lea.

 

O estetică complet nouă va marca arta bizantină. Noua estetică avea ca principală însușire „abstractizarea”. Dacă arta clasică era marcată de încercări de a crea reprezentări ce imitau realitatea cât mai veridic, arta bizantină pare a abandona aceste încercări în favoarea unei abordări mai simbolice. Bizantinii își vedeau arta ca fiind profund naturalistă cu rădăcini ce duceau până la capodoperele lui Fidias, Apelles și Zeuxis.

Principalele caracteristici sunt :

  • corelația cu creștinismul: cultura și arta bizantină au constituit instrumentul de propagandă a religiei creștine, dar și a puterii imperiale, a autorității bazileului. Arta avea rolul de a impresiona, de a înălța sufletul către divinitate.
  • tradiționalism: păstrarea regulilor și canoanelor care determină stabilitatea artei și lipsa ei de libertate creativă și fantezie. Cu rare excepții, artiștii bizantini sunt anonimi, conservatori, păstrători ai regulilor odata stabilite. Orice inovație adoptată devine regulă, ceea ce explică evoluția înceată și fără salturi a întregii arte.

 

Iconoclasmul (secolele VIII-IX)

Călugării au dezvoltat credința în icoane, acestea devenind un intermediar între credincioși și Dumnezeu. Astfel, icoanele s-au răspândit foarte mult, ceea ce a determinat o reacție împotriva lor. Iconoclasmul a fost lupta pentru interzicerea icoanelor și a sfintelor moaște. Sunt distruse un număr impresionant de opere de pictură (mai ales icoane), frescă, mozaic. Multe mănăstiri sunt închise, iar călugării iau calea exilului spre Italia, Rusia, Bulgaria, Serbia și Țările Române, unde vor propaga tradiția artei bizantine. În Italia (dar și în celelalte țări), acești călugări construiesc numeroase biserici și mănăstiri decorate cu mozaicuri și fresce. Aceste lăcașe de cult devin focare de cultură bizantină și vor exercita o deosebită influență asupra picturii italiene de mai târziu.

 

Renașterea paleologă (secolul al XIV-lea)

Deși sub dinastia Paleologilor începe decăderea Imperiului Bizantin, arta păstrează o notă de splendoare și fast. Fresca înlocuiește complet mozaicul și este dispusă pe toată suprafața peretelui. Subiectele sunt îmbogățite cu noi episoade din viața lui Iisus sau ale sfinților. Personajele sunt surprinse în mișcare, concretizată prin gesturi avântate, libere, falduri fluturânde. Chipurile sunt mai puțin severe, mai delicate, iar paleta cromatică este rafinată, cu efecte pitorești. Treptat se produce desprinderea școlilor naționale de pictură de sub influența bizantină, acestea evoluând pe un drum propriu.

  

 

Neoclasicismul

Neoclasicismul (din greacă  nèos, „nou” și klasikόs, „de cel mai înalt rang”) a fost o mișcare culturală occidentală în artele decorative și vizuale, literatură, teatru, muzică și arhitectură care s-a inspirat din arta și cultura antichității clasice. Apărut în Roma în mare parte datorită scrierilor lui Johann Joachim Winckelmann în momentul descoperirilor frescelor și mozaicurilor din Pompeii și Herculaneum, Neoclasicismul se răspândea în toată Europa, astfel încât o generație de studenți europeni în artă se întorceau din Italia înapoi în țările lor de origine cu idealuri greco-romane recent redescoperite

Charles Towneley în galeria sa cu sculpturi – Johann Zoffany – 1782

Psyche Înviată de Sărutul lui Cupidon – Antonio Canova – 1787

 

Principala mișcare neoclasică coincidea cu Epoca Iluminismului (cunoscută și ca Epoca Luminilor) din secolul al XVIII-lea continuând la începutul secolului al XIX-lea și concurând partial cu romantismul. În arhitectură, stilul a continuat de-a lungul secolelor XIX, XX și până în secolul XXI.

Neoclasicismul european în artele vizuale a apărut în aproximativ 1760 în opoziție cu rococoul dominant atunci. Arhitectura rococo accentuează grația, ornamentația și asimetria; arhitectura neoclasică se bazează pe principiile simplității și simetriei, care erau văzute ca virtuți ale artelor Romei și Greciei antice și preluate de clasicismul renascentist din secolul al XVI-lea. Fiecare „neo”clasicist selectează unele modele din gama de posibile clasice care îi sunt disponibile și le ignoră pe altele. Scriitorii și vorbitorii neoclasici, patronii și colecționarii, artiștii și sculptorii din anii 1765–1830 aduceau un omagiu unei idei legate de generația lui Phidias, dar exemplele de sculptură adoptate erau mai probabil copii romane ale sculpturilor elenistice. Ei ignorau atât arta greacă arhaică, cât și operele din Antichitatea târzie. Arta „rococo” a Palmirei antice a venit ca o revelație, prin gravuri în The Ruins of Palmyra. Chiar și Grecia era totuși ignorată, așa că aprecierea neoclasicilor față de arhitectura greacă era mediată prin desene și gravuri, nu mereu conștient.

Stilul Empire, o a doua fază a neoclasicismului în arhitectură și artele decorative, avea centrul cultural la Paris în Epoca Napoleoniană.

Istorie

Neoclasicismul e o renaștere a numeroaselor stiluri și a spiritului antichității clasice, inspirat direct din perioada clasică, care a coincis și a reflectat evoluțiile din filosofie și alte domenii ale epocii iluminismului și a fost inițial o reacție împotriva exceselor din stilul precedent rococo. Chiar dacă mișcarea e adesea descrisă ca omologul opus al romantismului, asta e o simplificare excesivă care tinde să nu fie durabilă atunci când sunt luați în considerare artiști sau opere specifice. Cazul presupusului principal campion al neoclasicismului târziu, Jean-Auguste-Dominique Ingres, demonstrează asta deosebit de bine. Învierea clasicismului poate să fie urmărită până la stabilirea arheologiei formale.

Johann Joachim Winckelmann, supranumit „părintele arheologiei”

Scrierile lui Johann Joachim Winckelmann au fost importante în conturarea mișcării atât în ​​arhitectură, cât și în artele vizuale. Cărțile sale Thoughts on the Imitation of Greek Works in Painting and Sculpture („Gânduri despre Imitarea Operelor Grecești în Pictură și Sculptură”, 1750) și Geschichte der Kunst des Alterthums („Istoria Artei Antice”, 1764) au fost primele care au făcut o distincție clară între arta greacă veche și cea romană și au definit perioadele din arta greacă, urmărind o traiectorie de la creștere la maturitate și apoi imitare sau decadență care continuă să aibă influențe până în prezent. Winckelmann credea că arta ar trebui să vizeze „simplitatea nobilă și măreția calmă”, și a lăudat idealismul artei grecești, în care spunea că găsim „nu numai natura la cea mai intensă frumusețe, ci și ceva dincolo de natură, și anume anumite forme ideale ale frumuseții sale, care, așa cum ne învață un străvechi interpret al lui Platon, provin din imagini create doar de minte”. Teoria era foarte departe de a fi nouă în arta occidentală, dar accentul pe copierea atentă a modelelor grecești era: „Singura modalitate prin care putem să deveni mari sau dacă acest lucru este posibil, inimitabil, este să-i imităm pe antici”.

În engleză, termenul „Neoclassicism” e folosit în primul rând pentru artele vizuale; mișcarea similară din literatura engleză, care a început considerabil mai devreme, se cheamă literatură augustană. Acest lucru, care era dominant de câteva decenii, a început să scadă până când neoclasicismul în artele vizuale a devenit la modă. Chiar dacă termenii diferă, situația din literatura franceză a fost asemănătoare. În muzică, perioada a cunoscut apariția muzicii clasice, iar „neoclasicismul” e folosit pentru evoluțiile din secolul XX. Cu toate astea, operele lui Christoph Willibald Gluck au reprezentat o abordare specific neoclasică, precizată în prefața sa la partitura publicată din Alceste (1769), care urmărea reformarea operei prin eliminarea ornamentelor, creșterea rolului corului în conformitate cu tragedia greacă, și folosirea linii melodice simple, fără ornamente.

Termenul „neoclasic” nu a fost inventat până la mijlocul secolului al XIX-lea, iar la acea vreme stilul a fost descris prin termeni ca „stilul adevărat”, „reformat” sau „reînviat”, ceea ce a fost considerat a fi reînviat variind considerabil. Modelele antice erau cu siguranță foarte implicate, dar stilul putea să fie privit și ca o înviere a Renașterii și, mai ales, în Franța, ca o revenire la barocul mai auster și nobil din epoca lui Ludovic al XIV-lea, pentru care se dezvoltase o nostalgie considerabilă întrucât poziția militară și politică dominantă a Franței a început un declin grav.

 

Sursa : Wikipedia

Judecata lui Paris; de Anton Raphael Mengs; circa 1757;

 

Portretul cu încoronarea lui Napoleon pictat de Jean-Auguste-Dominique Ingres a împrumutat chiar și de la dipticele consulare antice târzii și carolingiene.

Winckelmann a fost implicat în diseminarea cunoașterii primelor mari picturi romane descoperite, la Pompeii și Herculaneum și, la fel ca majoritatea contemporanilor, cu excepția lui Gavin Hamilton, a fost neimpresionat de ele, citând comentariile lui Plinius cel Tânăr despre declinul picturii în perioada sa.

În ceea ce privește pictura, pictura greacă s-a pierdut în totalitate: pictorii neoclasiciști au reînviat-o prin imaginație, parțial prin frize cu basorelief, mozaicuri și ceramică pictată, și parțial prin exemplele de pictură și decorare din Înalta Renaștere a generației lui Rafael, fresce din Domus Aurea al lui Nero, Pompeii și Herculaneum și prin admirarea reînnoită a lui Nicolas Poussin.

Frivolitatea rococo și mișcarea barocă au fost eliminate, dar mulți artiști s-au străduit să pună orice în locul lor și, în absența unor exemple antice pentru pictura istorică, în afară de vasele grecești folosite de Flaxman, Rafael a avut tendința de a fi folosit ca model substitutiv, după cum a recomandat Winckelmann.

Jurământul Horațiilor – Jacques-Louis David – 1784

 

Neoclasicismul în pictură a câștigat o nouă direcție odată cu succesul senzațional al Jurământului Horațiilor al lui Jacques-Louis David la Salonul de la Paris din 1785. În ciuda evocării virtuților republicane, tabloul a fost o comandă a guvernului regal, pe care David a insistat să o picteze în Roma. David a reușit să combine un stil idealist cu dramă și forță. David a devenit rapid liderul artei franceze și, după Revoluția Franceză, a devenit un om politic cu controlul asupra unui mare patronaj guvernamental în artă..

Printre numeroșii studenți ai lui David s-au numărat Jean-Auguste-Dominique Ingres, care a fost considefrat un clasicist de-a lungul lungii sale cariere, în ciuda unei relații echivoce cu curentul neoclasicismului. A expus la salon timp de peste 60 de ani, din 1802 până la începutul impresionismului, dar stilul său, odată format, s-a schimbat puțin.

 

Sculptura

Dacă pictura neoclasică a suferit de o lipsă de modele antice, sculptura neoclasică a avut tendința să sufere de un exces al lor, chiar dacă exemplele de sculptură greacă reală din „perioada clasică” începând cu aproximativ 500 î.Hr. erau atunci foarte puține; cele mai apreciate lucrări erau în mare parte copii romane.

Cele Trei Grații – Antonio Canova – 1813–1816

 

Cei mai importanți sculptori neoclasici s-au bucurat de reputație uriașă în zilele lor, dar sunt acum mai puțin apreciați, cu excepția lui Jean-Antoine Houdon, a cărui operă constă în principal în portrete. Stilul său a devenit mai clasic pe măsură ce lunga sa carieră a continuat și reprezintă un progres destul de lin de la farmecul rococo la demnitatea clasică. Spre deosebire de unii sculptori neoclasici, el nu a insistat ca patronii săi să poarte îmbrăcăminte romană sau să fie îmbrăcați în haine. El a portretizat majoritatea marilor figuri ale iluminismului și a călătorit în America ca să producă o statuie a lui George Washington, precum și busturi ale lui Thomas Jefferson, Ben Franklin și ale altor luminatori ale noii republici.

Antonio Canova , la Roma, pe lângă portrete a creat numeroase figuri și grupuri în mărime naturală; acesta a reprezentat tendința puternic idealizantă în sculptura neoclasică. Canova are o ușurință și o grație, exemplificată în Cele Trei Grații. Romantismul a încetinit sculptura, dar versiunile neoclasicismului au rămas stilul dominant pentru cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.

 

Mănăstirea Sucevița

Mănăstirea Sucevița este o mănăstire ortodoxă din România, construită între anii 1583-1586 și situată în satul Sucevița din comuna omonină (județul Suceava), la o distanță de 18 km de municipiul Rădăuți.

 

Mănăstirea Sucevița a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2015, având codul de clasificare SV-II-a-A-05651 și fiind formată din 5 obiective:

  • Biserica „Învierea Domnului” – datând din 1583-1586 Chilii – datând din secolul al XVI-lea
  • Paraclis – datând din 1583-1586
  • Turnuri de nord-est și nord-vest – datând din secolele XVI-XVII
  • Zid de incintă – datând din secolele XVI-XVII

În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Învierea Domnului” din cadrul Mănăstirii Sucevița, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Pătrăuți, Moldovița, Probota, „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, Humor și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.

 

Istoric

Tradiția așază pe valea râului Sucevița, între dealuri, o biserică din lemn și o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea.

Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții. Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea voievodului Petru Șchiopul.

 

Monumentul este în realitate ctitoria comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldovenești – îmbinare de elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporții, păstrează planul trilobat și stilul statornicit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu pridvorul închis.

Ieremia Movilă – tablou votiv

 

Arhitectură

Arhitectura îmbină elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din lemn din Moldova. Pictura murală interioară și exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament.

Biserica Învierii de la Mănăstirea Sucevița a fost inclusă în siturile protejate care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

 

Sursa : Wikipedia

 

Vă veți pune desigur întrebarea : Ce legătură există între Mânăstirea Sucevița și Neoclasicism ?

 

…anul 1801…

 

  • Suntem obișnuiți să asociem neoclasicismul în pictura bisericească din Romania cu pictorul Nicolae Grigorescu…Nicu Zugravul…
  • Nicu Zugravul a început să picteze icoane în jurul anului 1850…
  • Gheorghe Tattarescu a început să picteze biserici în jurul anului 1880…
  • Ce s-a întâmplat însă la Mânăstirea Sucevița, în anul 1801…cu 50 de ani înainte de Nicolae Grigorescu ?…
  • Să intram în biserica Mânăstirii Sucevița și să privim catapeteasma…anul 1801…doi călugări rămași anonimi, au pictat această capodoperă…

 

 

 

 

Să privim un detaliu…

 

 

Catapeteasma este în stil baroc-rococo, adică…neoclasic ! Nicolae Grigorescu a început să picteze biserici…50 de ani mai târziu…Despre acesta și despre ce a urmat vom vorbi săptămâna viitoare…

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci