Un exemplu deosebit de nociv al lipsei de empatie strategică a Washingtonului, sau chiar de elementară considerație față de o altă țară importantă a fost manifestarea ostilă a puterii și disprețului față de Rusia post-sovietică. Majoritatea analiștilor care examinează debutul acestui ”al doilea război rece” s-au concentrat asupra tensiunilor tot mai mari dintre Rusia și Occident, privitoare la Ucraina, apărute în special după Revoluția Maidan din 2014, susținută de SUA.

Având în vedere că acum are loc un război proxy între NATO și Rusia, tocmai pentru stabilirea statutului geopolitic al Ucrainei, accentul pus pe această țară în perioada post-2014 este de înțeles. Însă deteriorarea relațiilor Statelor Unite și a aliaților săi occidentali cu Moscova a început cu mult înainte de 2014 și a implicat probleme care nu au legătură directă cu Ucraina.

Mai mult, factorii de decizie politică de la Washington poartă cea mai mare parte a vinei pentru declanșarea celui de-al doilea război rece, cu atât mai tragic cu cât s-a dovedit perfect inutil.

Acceptarea de către Moscova nu doar a reunificării Germaniei, ci și a aderării Germaniei Unite la NATO, a semnalat nașterea unei ere noi în relațiile ruso-occidentale. Dizolvarea pactului de la Varșovia a confirmat noua orientare politică și de securitate a Kremlinului, mult mai puțin agresivă. Orice îndoială cu privire la posibilitatea unor relații mai calde ar fi trebuit să dispară la sfârșitul anului 1991, odată cu dizolvarea URSS și apariția unei Rusii necomuniste ca pricipal stat succesor al acesteia.

Robert M. Gates, care a ocupat funcția de secretar al apărării, atât în ​​administrația George W. Bush, cât și în cea a lui Barack Obama, descrie cu sinceritate, în cartea sa din 2014, „Duty: Memoirs of a Secretary at War”, unele dintre greșelile politice grave ale SUA. Gates își amintește că într-unul din primele sale rapoarte adresate președintelui Bush i-a împărtășit convingerea sa că, ”din 1993 încoace, Occidentul, și în special Statele Unite, au subestimat grav magnitudinea umilinței Rusiei în pierderea Războiului Rece și apoi în dizolvarea Uniunii Sovietice…” Pentru ca, apoi, într-un comentariu și mai sincer să adauge: „Ceea ce nu i-am spus președintelui a fost că eu credeam că relația cu Rusia a fost gestionată prost după ce Bush [George H. W. Bush] a părăsit funcția, în 1993”.

A spune că relația bilaterală a fost ”prost gestionată” este o abordare indulgentă. Într-adevăr, chiar și în timpul mandatului lui Bush senior, elemente agresive din cadrul ierarhiei politice a SUA au depus eforturi mari pentru a sabota o apropiere a Occidentului de Rusia. Secretarul apărării de pe vremea aceea, Dick Cheney, a sugerat ca Statele Unite să nu se mulțumească cu prăbușirea Uniunii Sovietice, ci să încerce fragmentarea Rusiei. Din fericire, președintele și alți consilieri cheie, în special secretarul de stat James Baker și consilierul pentru securitate națională Brent Scowcroft, s-au opus unei astfel de abordări deschis conflictuale. În schimb, au liniștit Moscova și i-au făcut pe liderii Kremlinului să creadă că Washingtonul nu va face nicio mișcare pentru a extinde NATO dincolo de granița de est a unei Germanii unite. Cât de cu adevărat sinceri au fost în ceea ce privește atenuarea preocupărilor de securitate ale Moscovei, nu vom ști niciodată.

În orice caz, administrația președintelui Bill Clinton a adoptat o poziție vizibil mai puțin flexibilă, această fază a politicii Washingtonului față de Rusia fiind caracterizată printr-o totală lipsă de empatie strategică și surditate tonală. Factori politici cheie, precum secretarul de stat Warren Christopher, secretarul de stat adjunct Strobe Talbott și ambasadorul american la Națiunile Unite, Madeleine Albright (născută în Cehia) erau totalmente îmbibați cu gândirea convențională antisovietică din epoca Războiului Rece. Ei și-au transferat fără nicio ezitare ostilitatea înrădăcinată față de URSS către o Rusie devenită democratică.

Albright a fost excepțional de receptivă la solicitările rusofobilor din Polonia, republicile baltice și alte țări est-europene de a adera la NATO – mai ales după 1997, când a devenit secretar de stat. Faptul că administrația Elțin (la fel ca majoritatea rușilor) ar considera extinderea NATO în Europa Centrală și de Est ca un act extrem de ostil nu era pentru nimeni un secret. De fapt, în timpul unei discuții private la un summit, Elțîn l-a avertizat pe Clinton cu privire la pericolul unei reacții negative atât din partea populației cât și a elitei politice din țara sa.

În loc să țină cont de acest avertisment, Clinton a prezentat Senatului SUA un tratat prin care se aproba adăugarea Poloniei, Republicii Cehe și Ungariei la alianță. Extinderea NATO se afla în plină desfășurare. Între timp, Washingtonul și aliații săi europeni atacau și Serbia, rămasă principalul aliat politic al Moscovei în Europa de Est. După cum subliniază fostul ambasador american la Moscova, Jack Matlock, din cauza unor asemenea acțiuni, opinia publică rusă a trecut, în anii 1990, de la sentimente puternic favorabile SUA, la unele puternic ostile. Succesorul lui Clinton, George W. Bush, a aprobat fazele ulterioare ale extinderii NATO, aducând în cele din urmă restul fostelor țări ale Pactului de la Varșovia într-o alianță militară condusă de SUA, evident anti-rusă. Au existat și alte măsuri militare, mai banale, care au antagonizat, de asemenea, Moscova. Gates a declarat că „acordurile SUA cu guvernele român și bulgar, privitoare la rotirea trupelor prin bazele din aceste țări”, au constituit, în mod special, o „provocare inutilă”. ”Rotirile” au devenit curând atât de de frecvente încât, în aceste două țări, s-au înființat de facto garnizoane americane permanente – lucru despre care oficialii americani asiguraseră în repetate rânduri, în mod informal Moscova, că nu era în intenția Washingtonului.

Nemulțumit de nivelul de provocare cauzat de multiplele runde de extindere a NATO prin încorporarea foștilor membri ai Pactului de la Varșovia și stabilirea unei prezențe militare americane continue în țările est europene, Bush a propus apoi Georgiei și Ucrainei aderarea la NATO. Însă, până la acel moment, obiecțiile Moscovei față de politica SUA deveniseră din ce în ce mai puternice și mai emfatice. Până și unii aliați cheie de lungă durată ai SUA, în special Franța și Germania, s-au opus aderării Georgiei, (coruptă și volatilă din punct de vedere politic), la NATO. De asemenea, aceștia au susținut că era cel puțin prematur să se sugereze aducerea Ucrainei în NATO. Într-adevăr, discursul președintelui rus Vladimir Putin de la Conferința de Securitate de la München, din februarie 2007, ar fi trebuit să precizeze clar că Kremlinul nu va tolera aderarea la NATO nici a Georgiei și nici a Ucrainei.

Moscova a exploatat apoi încercarea stângace (din august 2008), a regimului georgian, client al Washingtonului, de a suprima independența de facto a două entități secesioniste: Osetia de Sud și Abhazia. Rusia a răspuns ofensivei militare prost gândite a Georgiei trimițând trupe rusești în această țară. Acțiunea Kremlinului a fost o piatră de hotar care a confirmat că Moscova nu mai acceptă pasiv extinderea NATO. Folosirea forței de către Putin în Georgia ar fi trebuit să le arate clar tuturor celor implicați că avertismentele sale nu fuseseră o cacealma.

Dar Statele Unite și aliații lor NATO au continuat să ignore sau să respingă astfel de indicatori. Apoi, în mod nesăbuit, au asistat facțiunile anti-ruse din Ucraina care intenționau să răstoarne guvernul ales, pro-rus, de la Kiev și să instaleze un înlocuitor obedient, pro-NATO. Rusia a răspuns prin preluarea peninsulei Crimeea, o zonă strategică importantă, și prin sprijinirea populațiilor separatiste vorbitoare de limbă rusă din regiunea Donbas a Ucrainei. Moscova a trimis, de asemenea, un contingent modest în Donbas pentru a sprijini facțiunile secesioniste. Puterile occidentale au îmbrățișat o strategie proprie de escaladare a situației, atât prin impunerea de sancțiuni economice severe împotriva Rusiei, cât și prin sprijinirea represiunii din ce în ce mai brutale a Kievului asupra rebelilor din Donbas.

Ulterior, relațiile ruso-occidentale s-au deteriorat, treptat dar inexorabil, și apoi s-au prăbușit complet în februarie 2022, când Rusia și-a extins invazia în Ucraina, în timp ce membrii NATO au început să ofere cantități uriașe de echipamente militare și ajutor economic Kievului. Confruntarea dintre Rusia și NATO a luat forma unui război prin intermediari, cu un potențial tulburător de escaladare într-un conflict direct, făcând al doilea război rece și mai periculos și volatil decât cel inițial.

Examinarea etapelor incipiente ale confruntării Occidentului cu Rusia după Războiul Rece subliniază cât de ușor ar fi putut fi – și ar fi trebuit să fie – evitate. Factorii de decizie politică din administrațiile Clinton, George W. Bush și Obama merită cea mai aspră judecată a istoriei pentru incapacitatea lor pură în domeniul afacerilor externe.

Ted Galen Carpenter este cercetător principal la Randolph Bourne Institute și la The Libertarian Institute. De asemenea, pe întreaga durată a carierei sale de 37 de ani, el a ocupat diferite poziții de conducere la Cato Institute. Dr. Carpenter este autorul a 13 cărți și a peste 1 200 de articole de politică externă și afaceri internaționale.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici