Un articol de Jon Miltimore

 

Hamlet este considerată ca fiind una dintre cele mai puternice tragedii scrise vreodată, o poveste eternă, care poate fi înțeleasă în orice epocă. Hamlet are de toate: fantome, dueluri, răzbunare, senzualitate, crimă și suicid, filozofie, credință, manipulare, toate acestea culminând într-o baie de sânge demnă de filmele lui Tarantino. Este o capodoperă universală, singura piesă pe care am văzut-o de trei ori consecutiv, în trei distribuții diferite.

Desigur, Hamlet nu place chiar tuturor, unul dintre detractorii piesei fiind chiar fostul Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Iosif Vissarionovici Stalin. Iar ura acestuia a trecut în legendă, lucrări academice în toată legea încercând, de-a lungul timpului, să-i explice idiosincrazia[1].

În autobigrafia sa[2], celebrul compozitor rus Dmitri Șostakovici sugerează că Stalin considera piesa excesiv de întunecată și potențial subversivă.

”Lui Stalin îi displăceau profund piesele cu comploturi și nu dorea ca oamenii să se uite la așa ceva. Pentru că nu știi niciodată ce poate să treacă prin mintea unui dement”, scrie Șostakovici.

Cu toate acestea, Stalin nu a interzis piesa. El doar a dezaprobat-o în timpul unei repetiții la teatrul său preferat, Teatrul de Artă din Moscova.

”Ce nevoie avem să jucăm Hamlet la Teatrul de Artă?”, a întrebat liderul sovietic și asta a fost de-ajuns.

”Toată lumea auzise despre întrebarea lui Stalin și nimeni nu dorea să-și asume vreun risc. Oamenii se temeau”, observă Șostakovici. Motiv pentru care, ani mulți de atunci încolo, Hamlet nu a mai fost jucat niciodată pe vreo scenă sovietică.

Din fericire, în SUA, Hamlet se află, deocamdată, în siguranță.

Cu toate aceastea fenomenul ”cancel culture” a epurat multe creații artistice, de la cărțile din colecția Dr. Seuss[3] și Pe aripile vântului[4], până la filmele lui Disney, Peter Pan și Dumbo[5]. Care nu sunt interzise de cenzori, ci doar ”restricționate” de către furnizorii de conținut, magazinele online[6] și editori, pe motiv că ar fi ”insensibile din punct de vedere cultural sau rasial”.

”Sunt cărți care înfățișează oamenii într-un mod ofensator și greșit”, a declarat Dr. Seuss Entreprises pentru Associated Press, anunțând că nu va mai publica nimic de acest autor.[7]

”Insensibilitatea culturală” a acestor creații este o chestiune exact la fel de subiectivă ca ”subversivitatea morală” a piesei lui Shakespeare.

”Putem dezbate dacă ceea ce s-a întâmplat este corect, însă e important să subliniem câteva lucruri”, scrie criticul de film Stephen Silver în Philadelphia Inquirer. Decizia a fost luată de compania care deține și controlează cărțile, nu de guvern și nici de vreo ”mafie” care ar fi făcut presiuni. Iar dacă editorii cenzurează anumite subiecte, lucrul acesta se întâmplă nu pentru că ar fi speriați de vreo urmărire penală, ci fiindcă se tem de opinia publică.”

Silver are dreptate când spune că există o diferență între cenzura operată de guverne și autocenzură. Dar afirmația sa că, în spatele autocenzurii nu există niciun fel de presiuni speciale, trebuie discutată ceva mai amănunțit.

Orwell observa odinioară că, în ciuda diferențelor dintre cenzura guvernamentală și autocenzură, în realitate, ambele sunt la fel de periculoase[8].

”Desigur, nu este de dorit ca un departament guvernamental să aibă posibilitatea de a cenzura… dar, pericolul principal care amenință, în acest moment, libertatea de gândire și de exprimare, nu este amestecul direct al vreunui organism oficial. Dacă editorii înșiși cenzurează anumite subiecte, aceasta se întâmplă nu de frica pedepselor penale, ci de aceea a opiniei publice. În această țară, lașitatea intelectuală este lucrul cel mai cumplit cu care trebuie să se confrunte un scriitor sau un jurnalist, or noi tocmai despre asta trebuie să vorbim.”

Acum, pentru a fi cinstiți, nu suntem siguri de motivațiile editorilor care decid astăzi să nu mai publice anumite cărți. Dar este rezonabil să bănuim că impulsul care i-a determinat să procedeze astfel nu este diferit de acela care l-a alungat pe Hamlet din Uniunea Sovietică: frica.

Interdicțiile guvernamentale nu sunt singurele modalități de a suprima libera exprimare și nici pe departe cele mai eficiente. După cum observa Șostakovici, capacitatea lui Stalin de a-l interzice pe Hamlet prin rostirea a doar câteva cuvinte a fost o demonstrație de forță mult mai eficientă decât o interdicție oficială. A fost nevoie doar de o întrebare domoală și de… frică, o emoție deloc străină americanilor din ziua de azi.

Un studiu recent arată că, actualmente, autocenzura se află în SUA la ea acasă, două treimi dintre cetățenii americani spunând că, din pricina climatului politic, din ce în ce mai dominat de ”wokeism”, se tem să-și expună părerile în mod public[9].

Temeri deloc iraționale câtă vreme cazurile celor concediați, batjocoriți și ”anulați” pentru că s-au aflat, la un moment dat, de partea greșită a culturii, sunt legiune. Ceea ce, de altfel, a determinat o scrisoare în revista Harper‘s, semnată de zeci de universitari de renume care condamnau această atmosferă de intoleranță[10].

”Frica se ascunde în spatele morții artei și a suprimării liberei exprimări. Editorii sunt concediați pentru că publică piese controversate, cărțile sunt retrase invocându-se o presupusă inautenticitate, jurnaliștilor li se interzice să scrie despre anumite subiecte, profesorii sunt anchetați pentru că au citat la clasă anumite lucrări, un cercetător este concediat din cauza unui studiu academic, iar șefii de organizații sunt destituiți pentru greșeli banale. Scriitorii, artiștii și jurnaliștii se tem că, îndepărtându-se de linia general acceptată sau nemanifestând suficient zel propagandistic, și-ar putea pierde mijloacele de trai.”

Acest climat extinzându-se la sălile de consiliu corporatiste și la comitetele executive, unde oamenii sunt presați să decidă atât asupra creațiilor acceptabile, cât și a opiniilor care pot fi împărtășite pe platformele sociale.

Dacă te afli pe partea greșită  a dezbaterii, ai putea fi, pur și  simplu, distrus. Este mai ușor să accepți eliminarea ”artei dăunătoare” sau să-l concediezi pe angajatul care a provocat furia mafiei Twitter.

Oamenii se tem să-i provoace”, i-a spus anul trecut lui John Stossel, Robby Soave de la Reason .[11] Pentru că, la fel ca în O mie nouă sute optzeci și patru,  crimăgânditul este aspru pedepsit.

Iar dacă nu mă credeți, întrebați-l pe doctorul Howard Bauchner care, în martie, a fost dat afară din funcția de redactor-șef al revistei medicale JAMA. Crima lui fiind aceea că, în timpul unui podcast din luna precedentă, redactorul său adjunct a pus la îndoială existența ”rasismului structural”.

”Rasismul structural este un termen nefericit”, spusese doctorul Edward H. Livingstone (care este alb). ”Personal, cred că scoaterea rasismului din conversație ne-ar putea fi de mare ajutor. ”

Este adevărat că în America de astăzi nimeni nu riscă să fie lichidat fizic pentru că îndrăznește să vorbească liber. Ceea ce nu se poate spune despre Uniunea Sovietică de pe vremea lui Stalin.

Și totuși, atmosfera actuală din SUA seamănă cu aceea din Uniunea Sovietică de odinioară. Atunci, ”oamenii se temeau”.  Exact așa cum se tem astăzi  conformiștii  curentului ”cancel culture”.

Traducere și adaptare Nedeea Burcă

Sursa:https://fee.org/articles/how-stalin-canceled-hamlet-in-the-soviet-union-and-what-it-can-teach-us-about-cancel-culture/