R. Jordan Prescott

În aprilie, americanilor li s-au oferit două evaluări privitoare la ceea ce a mers prost în timpul retragerii haotice din Afganistan, de la care tocmai se împlineau 20 de luni. Casa Albă a învinuit administrația anterioară. Inspectorul general pentru Afganistan, John F. Sopko a fost, însă, mai circumspect, identificând factori sistemici pe care i-a cuprins concis, într-o singură propoziție: ”Evenimentele tragice din august 2021 își au rădăcinile în deciziile diplomaților, liderilor politici și militari, luate câteva decenii mai devreme”.

Numărul deceniilor poate varia în funcție de părerile dvs. despre cei patruzeci și trei sau patruzeci și patru de președinți. Răspunsul adevărat este, însă, trei.

În 1989 Francis Fukuyama se întreba dacă suntem martorii Sfârșitului Istoriei, iar în 1992 și-a exprimat convingerea că într-adevăr așa stau lucrurile. El a susținut că prăbușirea Uniunii Sovietice a certificat idealul suprem al democrației liberale, ”care nu mai putea fi îmbunătățit”. Teza sfârșitului istoriei a oferit o justificare filozofică triumfalismului occidental, validând ”universalitatea” civilizației vestice.

Patru ani mai târziu (și acum treizeci de ani), în 1993, Samuel Huntington se întreba dacă suntem pregătiți pentru o ”ciocnire a civilizațiilor”, răspunsul lui din 1996 fiind, de asemenea, afirmativ. Huntington a susținut că baza conflictului se va schimba de la ideologic la civilizațional. Teza ciocnirii civilizațiilor avertiza că Occidentul va intra în declin, aserțiunile arogante ale liderilor vestici fiind contrazise de o civilizație sinică aflată în plină ascensiune și o civilizație islamică profund ostilă.

Acum, la cea de-a treizecea aniversare (în această vară) a eseului lui Huntington se ivesc două întrebări esențiale. Prima: cum ar fi arătat, oare, ultimele trei decenii de afaceri externe americane dacă factorii de decizie ar fi adoptat mai degrabă viziunea lui Huntington, decât a lui Fukuyama? Și, cea de-a doua: teza lui Huntington, și păstrat actualitatea până în ziua de astăzi?

Teoria ”sfârșitului istoriei” i-a inspirat pe liderii și gânditorii americani să emită o serie de declarații îndrăznețe de politică externă, începând cu ”noua ordine mondială”, ”momentul unipolar” sau ”națiunea indispensabilă” și sfârșind cu ”războiul global împotriva terorismului” sau ”gata cu tirania în lumea noastră”.

Pe de altă parte, Huntington a prevăzut o ”veche ordine mondială”. În viziunea sa, actorii centrali nu erau democrațiile relativ tinere apărute în urma Războiului Rece, ci, mai degrabă, civilizații vechi de secole, o însumare a istoriilor, culturilor și religiilor comune. În locul instituțiilor multilaterale menite să unifice populațiile globului, Huntington a văzut granițe – ”linii de falie” – care ar delimita următoarea eră a conflictului.

Prin urmare, civilizațional vorbind, viitorul lui Huntington a fost unul multipolar. Huntington a recunoscut supremația Occidentului în ultimul deceniu al secolul al XX-lea dar, totdată, a susținut că această civilizație, cândva dominantă, se află în declin. Între timp, civilizațiile subordonate odinioară Occidentului – cea sinică în Asia de Est și cea islamică în Africa de Nord Și Asia de Sud-Vest – respingeau sfidător premisa conform căreia modernizarea necesită occidentalizare. De asemenea, declinul Occidentului și ascensiunea sinică au dezvăluit natura înșelătoare a noțiunii de indispensabilitate.

Oricât ar fi cultivat Statele Unite și instituțiile occidentale globalizarea, cea care s-a dovedit ”indispensabilă”, devenind ”fabrica lumii” a fost, totuși, China. Îngâmfarea americanilor a provocat distrugerea Orientului Mijlociu în 2003 și destabilizarea economiei mondiale, în 2008, în vreme ce China și-a întemeiat propriile instituții regionale și a negociat normalizarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Iran. Angajarea într-un război total împotriva terorismului a galvanizat rezistanța globală în fața Americii, iar invazia americană a Irakului i-a înfuriat pe musulmanii deja nemulțumiți de occidentalizare și modernizare. Republica Afgană a căzut în mâinile talibanilor în câteva zile, absolutismul regal a supraviețuit primăverii arabe, iar dictaturile au prosperat sub un strat subțire de democrație. Tirania persistă și va persista indiferent de epocă sau de circumstanțele civilizaționale.

Dacă liderii americani ar fi adoptat o prismă huntingtoniană, ei ar fi înțeles provocarea constituită de staționarea forțelor americane în orașele sfinte ale islamului, zădărnicia menținerii păcii de-a lungul liniei de falie occidental-ortodoxă din Balcani, vanitatea deșartă a schimărilor de regim în Orientul Mijlociu, orbirea de a spera în liberalizarea Chinei, precum și propria lor naivitate vizavi de prerogativele istorice de securitate a Rusiei. Până la sfârșitul administrației Obama, puterea americană a fost redusă la practicarea ”haștag diplomației” și a ”conducerii din umbră”, la declararea ”liniilor roșii” pastelate sau la lipsa de reacție la ”omuleții verzi”.

Fără îndoială, ultimii 30 de ani ar fi putut fi altfel.

Istoria a confirmat teza lui Huntington. Statele Unite și China au devenit într-adevăr rivale la nivel mondial, fiecare susținând că sistemul său de guvernare este superior celuilalt și singurul demn de a fi imitat. Civilizațiile sinică și islamică s-au aliniat sub forma alianței dintre China și Iran. Cu toate acestea, ciclul civilizațional s-ar putea să se apropie de final. Întrebările pertinente fiind când și cum se va încheia.

Teama cea mai profundă a lui Huntington era generată de insistența continuă a Americii cu privire la ”universalitatea” civilizației occidentale, o civilizație care trebuie emulată, de bună voie sau chiar forțat. El credea că această pretenție ar putea izola Occidentul – ”Vestul și restul”. Ceea ce s-a și întâmplat, sub forma alianței chino-iraniano-ruse , opusă Statelor Unite ale Americii. În cazul întăririi acesteia, ciocnirea multilaterală a civilizațiilor se va transforma într-un duel geo-economic între capitalismul democratic și mercantilismul autoritar.

Impulsul de decuplare a economiilor americane și chineze marchează de-abia începutul. Amploarea sa globală este evidentă în diviziunile dintre Occident și ”Restul” privind impunerea de sancțiuni Rusiei. Pe termen scurt, persistența sa complică grav reconstruirea lanțurilor globale de aprovizionare anulate de pandemie. Implementarea de către America a unei politici industriale de înaltă tehnologie și încercările Chinei de a dedolariza economia semnifică faza următoare. Politicile industriale pot fi populare pe plan intern, dar au rareori succes, riscând totodată să-i antagonizeze pe aliații americani. Iar dedolarizarea, chiar dacă e progresivă, ea dăunează potențial Statelor Unite deja împovărate de raportul debilitant datorie/PIB și cu programe instabile de drepturi și plăți sociale.

Așa stând lucrurile, un ultim gambit civilizațional ar putea diminua aceste riscuri.

Huntington a remarcat cu subtilitate că Rusia este o țară ”sfâșiată”, oscilând între originile sale eurasiatice și aspirațiile occidentale. Din motive atât economice cât și de securitate (din care China le-a luat în considerare, parțial, pe cele din urmă), imediat după încheierea Războiului Rece, primii lideri ruși post-sovietici au încercat o integrare mai profundă cu Occidentul, iar, după 9/11, Rusia și-a semnalat disponibilitatea de a colabora activ cu Statele Unite în lupta împotriva extremismului islamic.

Rusia s-a temut întotdeauna de încercuire. Cele două țări care își împart Eurasia, China și Rusia, nu ar fi trebuit niciodată să fie aliate. Apropierea lor actuală este o rezultantă a intereselor comune și nicidecum a valorilor. Până în 2050, Rusia va fi înconjurată demografic de o Chină asertivă la vest și, la sud, de un islam cu care împărtășește o istorie lungă și sângeroasă. (O ”Eurabia” la vest ar completa încercuirea; nu e deloc de mirare că Rusia a sprijinit partidele anti-imigrație din Occident.)

După moartea Uniunii Sovietice și renașterea Rusiei, factorii de decizie americani, cunoscători ai circumstanțelor civilizaționale predominante, ar fi trebuit să profite de oportunitatea de a cultiva o aliniere occidental-ortodoxă pentru a contracara coaliția emergentă China-Islam. În schimb, liderii occidentali tentați de ”sfârșitul istoriei” au ignorat Rusia, fără să le pese că drumul de destindere a relațiilor cu aceasta trece prin Kiev.

Rusia este un partener fără tragere de inimă al Chinei și Occidentul ar trebui să se miște rapid pentru a pune capăt războiului din Ucraina înainte ca China să poată exploata până la capăt toate fisurile dintre cele două puteri. Interdependența nu a salvat o Europă multipolară în 1914 dar blocurile segregate au creat o diviziune convenabilă și eficientă a muncii. Fiecare superputere și-a cotrolat propria sferă și a acționat cu sârguință pentru a preveni escaladarea crizelor minore într-un război major.

Un triumfalism păgubos a orbit o Americă oarbă la ciocnirea civilizațiilor care s-a desfășurat chiar sub privirile ei. Treizeci de ani după profețiile lui Huntington, cei care respectă istoria și natura umană nu pot decât să regrete o asemena nebunie. Revizuirea operei sale ar putea fi un prim pas către repararea acesteia.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici

R. Jordan Prescott este un antreprenor privat care, din 2002, lucrează în apărarea și securitatea SUA.