Jurnal de Călătorie – Efes – I

Jurnal de Călătorie – Efes – I

Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine – Evanghelia după Ioan – cap 19

Stimați cititori,

Am sărbătorit de curând Adormirii Maicii Domnului. Vreau să facem împreună o călătorie în timp, în Efes…

 

EFES

Din Wikipedia aflăm că Efes este un oraș antic pe coasta de vest a Asiei Mici, la sud de Izmir. A fost întemeiat în secolul XI î.Hr. de coloniști ionieni (greci), devenind în cursul timpului unul din cele mai dezvoltate centre religioase și comerciale. S-a aflat, rând pe rând, sub diferite ocupații străine. Templul zeiței Artemis din Efes, construit în secolul VI î.Hr., una din cele 7 minuni ale lumii antice, a fost incendiat în anul 356 î.Hr., de un cetățean din Efes cu numele de Herostrat, din dorința de a deveni celebru. Iată ce s-a păstrat…

În secolul I d.Hr. orașul era unul din cele mai importante centre comerciale, culturale și spirituale ale lumii antice, având peste 100.000 de locuitori. Acest fapt este confirmat de ruinele cetății…

Teatrul antic putea primi peste 40.000 de spectatori. Teatrul are o acustică unică. Dacă vorbiți cu o voce normală din zona scenei, sunetul se aude perfect până și din ultimul rând. Dacă ajungeți în Efes , merită să faceți experiența…

Bogăția și importanța orașului se poate vedea din modul în care erau construite clădirile…

Să privim și cum arăta o biblioteca antică…Biblioteca lui Celsus…

Orașul a fost ocupat de romani în anul 133 d.Hr., devenind capitala provinciei romane Asia. A suferit pierderi însemnate la cutremurele de pământ din anii 358 și 365 d.Hr. În secolul VII d.Hr., Efesul a decăzut și a fost părăsit, din motive necunoscute. Se pare că peste cutremurul devastator, s-a suprapus o epidemie de ciumă. În plus retragerea mării, care a făcut impracticabil portul a făcut ca orașul să își piardă importanța.

Aria arheologică actuală cuprinde vestigii importante din perioada elenistică și romană (agora, forum, odeon, biblioteca lui Celsus, stadion etc), precum și din epoca bizantină (ruine de biserici).

În Efes a activat o anumită perioadă apostolul Pavel și Apostolul Ioan. Conform tradiției creștine, în imediata apropiere a orașului ar fi locuit Fecioara Maria (la poarta Panaghia Kapuli), iar în interiorul orașului, Luca Evanghelistul.

La Efes au avut loc trei concilii (sinoade) bisericești: în 190 d.Hr. (conciliu convocat de Policrat pentru a fixa data sărbătoririi Paștelui), în 431 d.Hr. (sub împăratul Teodosiu al II-lea, la care s-a condamnat nestorianismul si s-a stabilit dogma întrupării lui Iisus Hristos) și în 449 d.Hr. (la care s-a susținut monofizitismul).

Apostolul Ioan 

Apostolul Ioan (n. 11 d.Hr., Betsaida, Israel – d. 99 d.Hr., Efes, Asia Mică) a fost unul din cei doisprezece ucenici ai lui Isus din Nazaret. În mod obișnuit este identificat cu Ioan Evanghelistul, autorul Evangheliei după Ioan.

Biografie. Ioan a fost un pescar dintr-un sat de pe malul nordic al lacului Genesareth (Ginossar) sau Marea Galileei în (Palestina, azi Israel). Părinții lui ar fi fost Zebedeus și Maria-Salomeea. A fost – potrivit tradiției – fratele mai mic al apostolului Iacob cel Bătrân.

Iisus i-a numit pe acești doi frați – „boanerges” („fii tunetului”), probabil pentru că făceau parte din grupa revoluționar-antiroman a Zeloților.

Denumit în Evanghelia după Ioan „apostolul cel mult iubit de Iisus”, martor ocular al crucificării lui Iisus. Ar fi întreprins mai multe călătorii misionare în Asia Mică. Legendele susțin că a refuzat să aducă ofranda cuvenită în templul roman al zeiței Artemis din Efes (azi în Turcia) în timpul persecuțiilor anticreștine ale lui Domițian (81-96 d.C.), fapt pentru care ar fi fost arestat și dus la Roma, unde ar fi fost supus la chinuri, prin scufundare într-un vas cu ulei fierbinte, lângă Porta Latina (pe acel loc s-a construit apoi Biserica „Oratorio di San Giovanni in Oleo”). Exilat pe insula Patmos (Grecia), ar fi scris Apocalipsa lui Ioan în anul 95 d.Cr., iar după moartea împăratului Domițian (96 d.C.) s-ar fi întors la Efes, scriindu-și Evanghelia în jurul anului 100 d.Cr.

A adormit în Domnul la o vârstă foarte înaintată (88 ani).

Ioan Evanghelistul este numele convențional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradițional a fost considerat una și aceeași persoană cu Apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul.

Datarea Evangheliei după Ioan între 90-120 e.n., precum și faptul că autorul textului nu cunoaște exact geografia Palestinei, a făcut puțin credibilă  posibilitatea ca autorul acestei evanghelii să fie o persoană din cercul ucenicilor lui Isus din Nazaret. În timp ce dovezile asupra identității reale a autorului Evangheliei după Ioan lipsesc, unii cercetători cred că evanghelia a fost dezvoltată de un cerc sau școală întemeiată de Ioan, spre sfârșitul secolului întâi, școala fiind posibil situată în Efes.

 

Cele trei epistole ioaneice seamănă între ele ca terminologie, stil și situare generală. Ele sunt în mod aproximativ legate de Evanghelia după Ioan și ar fi putut rezulta din teologia acestei evanghelii. Aceste epistole sunt considerate în mod consensual ca fiind produse de comunitatea ioaneică din Anatolia. Referiri timpurii la epistole, organizarea bisericii care reiese din textul lor și lipsa unei referiri la persecuție sugerează că ele au fost scrise la începutul celui de-al doilea secol.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Ioan s-ar fi numit în mod real Ioan, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim. Autorul acestei Evanghelii nu a fost martor la viața lui Isus și nici măcar nu susține că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor.

Bart D. Ehrman afirmă : „Autorii nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.”

Autorul Apocalipsei lui Ioan este numit Ioan Teologul sau Ioan de Patmos, spre a nu fi confundat cu Ioan Evanghelistul, cu Apostolul Ioan

Critica scrierilor atribuite în mod tradițional lui Ioan. Iustin Martirul (c. 100-165 AD) care-l cunoștea pe Policarp de Smirna, învățăcel al lui Ioan, face o posibilă aluzie la Apocalipsă, și-l creditează pe Ioan ca autor al ei. Ireneu de Lyon (c. 115-202) ia asta drept fapt. La sfârșitul secolului al II-lea, ipoteza este acceptată în Antiohia de către Theophilus (decedat c. 183), iar în Africa de Tertulian (c. 160-220). La începutul secolului al III-lea ea este adoptată de Clement din Alexandria și de către Origene din Alexandria, iar în secolul al V-lea de către Quodvultdeus. Eusebiu din Cezareea (ca. 263–339) era înclinat să considere Apocalipsa împreună cu cărțile acceptate.

Autorul Apocalipsei se numește pe sine „Ioan”, astfel că această carte a fost în mod tradițional atribuită apostolului Ioan. Referiri la scrierea ei de către apostol se află încă de la Iustin Martirul, în al său Dialog cu Trypho. Totuși, această identificare a fost negată de alți Părinți ai Bisericii, incluzându-i Dionisie de Alexandria, Eusebiu din Cezareea, Chiril din Ierusalim, Grigore de Nazianz și Ioan Gură de Aur.

În secolul al treilea episcopul Dionisie din Alexandria respingea ideea că ea ar fi fost scrisă de un apostol, dar accepta cartea drept canonică. Dionisie credea că autorul era un al bărbat numit Ioan, și anume prezbiterul Ioan, învățătorul lui Papias, episcop de Hierapolis. Eusebiu din Cezareea a căzut mai târziu de acord cu Dionisie. Deoarece persoana autorului era una din considerentele necesare pentru canonizarea cărții, mai mulți Părinți ai Bisericii și Conciliul de la Laodicea au respins autoritatea Apocalipsei.

Primul martor sigur al teologiei ioanine dintre părinții bisericii a fost Sf. Ignatie din Antiohia, a cărui Epistolă către Filipeni era fondată pe Ioan 3:8 și făcea aluzie la Ioan 10:7-9 și Ioan 14:6. Aceasta ar indica faptul că evanghelia era cunoscută în Antiohia înainte de moartea lui Ignatie (probabil 107). Policarp de Smirna (cca. 80-167) citează din epistolele lui Ioan, la fel ca Iustin Martirul și Filozoful (cca. 100-165).

Cea mai veche mărturie despre autor era cea a lui Papias, păstrată în citate fragmentare în istoria bisericii a lui Eusebiu din Cezareea. Acest text este prin urmare mai degrabă obscur. Eusebiu afirmă că trebuie făcută distincție între doi Ioani diferiți, Apostolul Ioan și Prezbiterul Ioan, atribuind evanghelia apostolului iar Apocalipsa prezbiterului.

Mărturia lui Ireneu de Lyon bazată pe Papias reprezintă tradiția din Efes, în care se zice că ar fi trăit Apostolul Ioan. Ireneu era discipol al lui Policarp, deci la a doua generație după apostol. Conform multor cercetători, el afirmă lipsit de echivoc că apostolul este autorul evangheliei. (Alți cercetători observă că Ireneu se referă totuși constant la autorul evangheliei și la cel al Apocalipsei ca „discipolul Domnului”, în timp ce la alții se referă ca „apostoli”. Astfel Ireneu pare a face diferență între Ioan, autorul celei de a patra evanghelii și Apostolul Ioan.) Koester refuză referirea lui Ignatie de Antiohia ca referitoare la evanghelie și îl citează pe Ireneu ca fiind primul care a făcut uz de ea.

Papirusul P52 (Biblioteca Ryland), datat în mod obișnuit în jur de 125, sugerează că textul Evangheliei după Ioan s-a răspândit rapid prin Egipt. Fața fragmentului conține rânduri din Evanghelia după Ioan 18:31-33, în greacă, iar spatele ei conține rânduri din versetele 37-38.

Clement din Alexandria (cca. 150-211) mentionează activitatea misionară a Apostolului Ioan în Asia Mică și continuă „Iar Ioan, ultimul, văzând că în evanghelii s-au discutat lucruri trupești, susținut de discipolii lui și inspirat de Duhul Sfânt a scris o evanghelie spirituală.” Origene (185–cca. 254) a răspuns la întrebarea de ce Ioan a plasat la început curățarea Templului de comercianți, mai degrabă decât la sfârșit „Ioan nu spune mereu adevărul în mod literal, ci doar spiritual.” În Alexandria, faptul că Ioan era autorul evangheliei nu a fost niciodată pus sub semnul întrebării. Bruce Metzger afirma „Putem găsi în opera lui Clement citate ale tuturor cărților din Noul Testament cu excepția lui Filimon, Iacob, 2 Petru și 2 și 3 Ioan.”

Papirusul P52 (mijlocul sec. al II-lea), cea mai veche mărturie a Evangheliei după Ioan

 

Critica modernă. Evanghelia după Ioan afirmă explicit că textul ei a fost scris de „discipolul iubit de Isus”, deci multe eforturi au fost depuse pentru a determina cine a fost această persoană. În mod tradițional el este identificat cu Apostolul Ioan, deoarece în caz contrar unul din cei mai importanți apostoli din celelalte evanghelii ar lipsi complet din a patra evanghelie.

Diverse obiecții au fost ridicate la adresa scrierii acestor scrieri de către Ioan. Prima dintre ele, Evanghelia după Ioan este o relatare foarte intelectualizată a vieții lui Isus, autorul fiind familiarizat cu tradițiile rabinice de interpretare biblică. Evangheliile sinoptice cad de acord că Ioan era un pescar. Apostolilor 4:13 se referă la Ioan ca fiind „lipsit de învățătură” sau „analfabet”.

Au fost de asemenea ridicate obiecții din cauză că „discipolul cel iubit de Isus” nu este menționat înainte de Cina cea de taină.

Data scrierii evangheliei a fost estimată la circa 90–100. Apostolul Ioan, dacă el a fost autorul principal, ar fi avut o vârstă extrem de ridicată pentru o vreme în care speranța de viață era mult mai redusă. De de altă parte, dacă apostolul ar fi ajuns într-adevăr la această vârstă, asta ar explica tradiția relatată în Ioan 21, și anume că mulți credeau că Isus a zis că apostolul nu va muri (ceea ce a dus la legenda prezbiterului Ioan). O dată mai târzie decât începutul secolului al II-lea este exclusă deoarece P52, cel mai timpuriu manuscris care dovedește existența evangheliei, datează de la mijlocul secolului al II-lea. Chiar în biserica timpurie existau dubii asupra autenticității, atât Marcion (fondatorul ereziei marcioniste) cât și Celsus (un critic păgân al creștinismului) au criticat-o aspru drept falsificare evidentă. Dezbaterea s-a concentrat nu numai în jurul diferențelor față de alte evanghelii, ci de asemenea în jurul învățăturii ei despre Paraclet, care era important în mișcarea „carismatică” timpurie cunoscută drept montanism.

 

Bazilica Sf. Ioan din Efes

Bazilica Sf. Ioan este o bazilica din Efes. A fost construită de Justinian I în secolul al VI-lea. Este situată deasupra locului de înmormântare a apostolului Ioan. A fost modelată după Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, acum pierdută. Bazilica este situată la poalele dealului Ayasuluk, chiar lângă Moscheea Isa Bey, chiar sub castel, lângă centrul orașului Selçuk, provincia Izmir, și la aproximativ 6 km (3,5 mi) de Efes.

Ruinele impresionantei biserici bizantine din Efes inchinate Sfantului Ioan Teologul, marcheaza locul unde, potrivit traditiei, acesta ar fi fost inmormantat.

Sfantul Apostol Ioan si-a petrecut ultimii ani din viata in Efes unde a si scris Evanghelia. Sinaxarul consemneaza in acest sens un miracol ce a avut loc la mormantul sau: ” Cand avea peste o suta de ani, Sfantul Ioan a luat sapte ucenici in afara Efesului si i-a pus sa sape un mormant in forma de cruce. Apoi, Sfantul Ioan s-a asezat in mormant si ucenicii l-au ingropat acolo de viu. Mai tarziu, cand mormantul sau a fost deschis, trupul Sfantului Ioan nu mai era acolo.”

Biserica Sfantul Ioan Teologul se afla pe Dealul Ayasoluk, la aproximativ 3.5 km de situl arheologic Efes. Pe acest deal inca mai pot fi vazute ziduri de aparare ridicate in secolele VIII-IX ca mijloc de protectie impotriva atacurilor arabe. Intrarea principala pe deal se face prin poarta din partea de sud, asa-numita „Poarta a Persecutiei”.

Initial, in secolele IV-V o biserica a fost ridicata pe locul mormantului Sfantului Ioan Teologul.

In secolul al VI-lea imparatul Iustinian a ridicat o biserica impunatoare pe locul celei vechi.

Biserica a fost construita in forma de cruce inscrisa avand sase mari cupole. Aceasta constructie, realizata din piatra si caramida, se incadreaza in randul celor mai importante exemple ale arhitecturii bizantine specifice acelei perioade. Pe coloanele din cadrul ansamblului inca se mai pastreaza monogramele Imparatului Iustinian si ale sotiei sale Teodora.

Naosul a fost acoperit cu sase mari cupole, cel mai mare aflandu-se deasupra mormantului Sfantului Ioan Teologul. Domurile erau sustinute de stalpi din marmura si caramida. Mormantul Sfantului Ioan se afla sub marmura si mozaicul pavimentar al altarului bisericii.

Baptisteriul octogonal se afla in partea de nord a naosului fiind construit in secolul al V-lea. Unele mici  incaperi situate in partile de est si vest ale baptisteriului erau probabil folosite pentru pregatirea dinaintea botezului. La est de baptisteriu, la capatul bratului nordic al bisericii, se afla „casa comorii ” folosita sa adaposteasca obiectele de valoare ale bisericii precum si pe cele liturgice. Din secolele X-XI aceasta camera a fost transformata intr-o capela.

Odata cu declinul orasului Efes si dupa atacurile arabe, biserica a fost grav deteriorata. In anul 1330 a fost transformata in moschee. Edificiul a fost complet distrus de catre armata mongola a lui Tamerlan in 1402. In prezent , a fost restaurata in mica masura pe baza materialelor si obiectelor descoperite de catre arheologi. Poate fi vazuta in schimb o replica – la scara redusa – a vechii biserici bizantine ce dateaza din vremea Imparatului Iustinian.

Sursa datelor istorice : Wikipedia

În Efes se află prima biserică dedicată Maicii Domnului. Al III-lea Sinod Ecumenic s-a ținut la Efes, în Asia Mică, în anul 431, în timpul împăratului Teodosie al II-lea, în Biserica Maicii Domnului. Este cunoscut și ca Sinodul de la Efes. Au fost prezenți aproximativ 200 de episcopi.

 

 

Săptămâna viitoare vom vedea unde a trăit Fecioara Maria în Efes și povestea descoperirii locului…

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci