Întărâtând ursul rusesc

Nu am avut niciodată prea multe în comun cu diplomații, nici eu și nici tatăl meu, care îi numea gigolo și pomanagii care trăiesc pe picior mare pe spezele contribuabililor. Cu excepția lui George Kennan, îi spuneam eu, ceea ce el aproba, dar fără prea multă tragere de inimă.

Pentru oricare dintre voi, tinerii care nu știți nimic despre George Kennan, voi spune că el a fost autorul așa zisei politici americane ”de stăvilire”, din timpul Războiului Rece, adică de limitare a expansionismului comunismului după cel de-Al Doilea Război Mondial, evitând, însă, o confruntare directă cu o Uniune Sovietică nucleară.

Kennan și-a fundamentat doctrina în cursul anului 1946, prin intermediul celebrei sale Telegrame Lungi[^1], elaborată în calitate de ambasador al Statelor Unite în Uniunea Sovietică, precum și în articole ulterioare publicate sub pseudonim în revista Foreign Affairs. Astfel, a devenit celebru nu doar printre cei care doreau pacea cu Marele Urs, ci chiar și printre beliciștii conștienți de consecințele unui război nuclear.

George Kennan a murit la vârsta de 105 ani, privându-ne de părerile sale vizavi de implicarea Occidentului în conflictul ruso-ucrainean.

A fost fascinat de limba și cultura rusă, considerând totodată modernizarea Americii sale natale drept ”nebunia spirituală și intelectuală a lumii”.

Viziunea neortodoxă a lui Kennan despre Războiul Rece dezvăluia o mare înțelepciune și reținere, iar dacă în zilele noastre ducem cu adevărat lipsă de părerile cuiva, atunci negreșit, ale lui ne lipsesc cel mai mult. (Printre celelalte trăsături pe care i le-am admirat foarte mult se număra hedonismul său crunt, precum și abilitatea de a se bucura de o căsnicie fericită timp de mai bine de șaizeci de ani).

Lumea este mai aproape de o confruntare nucleară decât oricând în ultimele decenii – ar putea pieri miliarde de oameni

Cât de necesară este viziunea lui Kennan cu privire la Rusia de astăzi?

Răspunsul este: foarte, foarte necesară.

Să începem cu cel mai rău scenariu posibil: o confruntare nucleară. Lumea este mai aproape de o asemenea catastrofă decât oricând în ultimele decenii. Gândiți-vă la asta: miliarde de ființe umane ar putea fi mistuite într-o uriașă minge de foc, la o temperatură care ar carboniza instantaneu orice formă de viață, ar evapora metalele și ar face suprafețele de beton să explodeze. O temperatură cu câteva milioane de grade mai înaltă decât aceea a nucleului solar.

Și totuși, continuăm să îl înarmăm e Zelensky, Macron-războinicul se gândește să trimită trupe care să lupte cu rușii, iar Putin stă și așteaptă, știind foarte bine că, dacă va fi împins dincolo de un anumit punct, nu va ezita să… știți dvs. ce.

De partea noastră, mă gândesc la Kamala, la Biden, la cei doi copii și patru nepoți ai mei… și îmi piere somnul. Guvernele noastre ne-au îmbrâncit în era nucleară fără să se gândească bine dacă nu cumva acest lucru ar putea pune capăt civilizației umane. Până azi omenirea a avut noroc, dar acum ne jucăm cu focul.

Așa că iată-mă stând în apartamentul meu din Park Avenue gândindu-mă la tot ce ar putea fi nimicit pentru totdeauna – Budapesta îmbrăcată în strai primăvăratec, îndrăgostiții de pe malul Senei, zgârie norii aurii de pe Fifth Avenue, monumentul lui Lincoln din Washington D.C. – și nu oricum, ci dînd vina nu pe bătrânul chelios Putin, ci pe bietul unchi Sam.

Ei bine, deși s-ar putea să nu vă placă, lăsați-mă să încerc: unchiașul cel bun poartă o responsabilitate semnificativă pentru relațiile ruso-americane aflate acum într-un stadiu mai prost decât pe vremea Războiului Rece.

Amăgit de slăbiciunea Rusiei post-sovietice, bunul unchi Sam a devenit nepăsător la percepția profund înrădăcinată despre sine însăși a Rusiei, aceea de mare putere, cuplată cu un puternic sentiment de nesiguranță din pricina granițelor sale lungi și în mare parte greu sau imposibil de apărat.

Administrațiile americane de după Războiul Rece au aspirat să transforme Rusia într-o democrație liberală dar, sub Elțîn, Rusia a fost doar o cleptocrație în care unii americani au făcut avere, până în momentul în care Putin a pus piciorul în prag.

Marea problemă este că George Baker, secretar de stat în mandatul lui George Bush – altminteri un funcționar de stat onest și decent – îi spusese lui Gorbaciov că, în cazul în care ar accepta să dezmembreze Uniunea Sovietică, NATO nu s-ar mai deplasa ”nici cu un singur centimetru mai înspre est”, iar acum înconjoară granițele de vest ale Rusiei.

Cealaltă piatră de poticnire importantă în disputa dintre Unchiul Sam și Marele Urs este refuzul absolut al guvernelor americane de a înțelege ambițiile Rusiei.

În 1815, Rusia și Țarul Alexandru au dominat lucrările Congresului de la Viena și doar viclenia lui Metternich și Talleyrand au reușit să împiedice transformarea Poloniei într-o provincie rusă, împreună cu suprafețe întinse din Prusia și Imperiul Austro Ungar.

Două sute de ani mai târziu, politicienii și diplomații americani văd Rusia ca pe o fostă mică putere, rudimentară, uitând că, probabil, Putin ne-ar putea arunca în aer mai lesne decât am izbuti noi. Regimul autocratic al Rusiei este firesc, rușii nu au gustat niciodată democrația de tip occidental și poate de aceea își iubesc țara mai mult decât noi. Dar acesta nu este un motiv pentru a nu ne bucura de relații reciproce constructive și nici nu trebuie să fim inamici ireconciliabili.

În 2008, pe atunci ambasador la Moscova, William Burns scria Departamentului de Stat că ”pentru ruși și pentru Vladimir Putin, intrarea Ucrainei în NATO este cea mai fierbinte dintre toate liniile roșii”… și… Care a fost răspunsul Americii? A unei Americi care invadase orientul mijlociu de trei ori în ultimii 30 de ani? Saddam s-a dovedit a fi un timorat fără arme nucleare, spre deosebire de Putin care nu este deloc timorat și are o mulțime de arme nucleare…

Voi, cititorii, decideți și spuneți-le geniilor din D.C. să oprească nebunia și lui Zelensky să pornească tratativele.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici