„Nu ieși din casă fără să te dai cu o cremă fotoblocantă” „Niciun bronz nu merită riscul!” „Ai grijă de pielea ta!” Dacă nu ai auzit aceste sloganuri, ai auzit, cu siguranță, multe altele de același fel. Ghidurile dermatologice actuale consideră razele soarelui drept un carcinogen dăunător așa că, dacă trebuie să stai mai mult pe afară, dă-te cu un strat protector de cremă anti-UV, poartă haine care să te acopere în întregime și caută cât mai multă umbră.
Dar cât timp ar trebui să stăm, de fapt, la soare?Aceasta este exact întrebarea pe care o investighează jurnalistul de știință Rowan Jacobsen, în noua sa carte, În apărarea luminii solare. O perspectivă științifică . Iar răspunsul este la fel de complex ca relația pe care o avem cu steaua sistemului nostru solar.
Până la revoluția industrială oamenii și-au petrecut cea mai mare parte a vieții sub cerul liber. Cercetări făcute de curând sugerează că, odată ce ne-am retras la adăpostul clădirilor, este posibil să fi pierdut multe din beneficiile oferite de lumina zilei — și nu este vorba doar despre faptul că soarele este sursa naturală a vitaminei D, pe care corpul nostru o poate genera numai atunci când vine în contact cu razele sale.
Atunci când razele și căldura soarelui ne ating pielea, aceastea declanșează, de asemenea, și producția altor compuși vitali pentru sănătate. Unul dintre aceștia este oxidul nitric, o moleculă minusculă ce funcționează ca un vasodilatator natural, relaxând vasele de sânge și scăzând tensiunea arterială. Oxidul nitric este „folosit de creier pentru a transmite semnale, și de sistemul imunitar pentru a distruge virusurile și microbii”, scrie Jacobsen.
Când celulele pielii sunt expuse la lumina soarelui, ele produc și o moleculă mare numită proopiomelanocortină. Abreviată POMC, aceasta este precursorul a trei substanțe chimice esențiale. Una dintre ele stimulează producția de melanină, notează Jacobsen, binecunoscutul pigment închis la culoare al ”bronzului”, care este, de asemenea, și „un antioxidant puternic ce excelează în neutralizarea arsurilor”. Al doilea compus crește nivelul de cortizol, hormonul stresului, care are o reputație proastă, însă doar dacă organismul îl produce în mod continuu și pe o perioadă lungă.
Al treilea compus derivat din POMC este „o endorfină care ajunge la creier și îl inundă cu opioide naturale, declanșând o stare de euforie similară cu aceea oferită de morfină sau opiu”. În plus, pielea noastră conține o moleculă numită acid urocanic. Jacobsen aduce în atenție un studiu din 2018, realizat pe șoareci, care a descoperit că, odată activată de lumina soarelui, această moleculă pătrunde în circuitul sangvin și ajunge la creier, unde se transformă în glutamat — un neurotransmițător care sporește activitatea cerebrală și îmbunătățește cogniția și starea de spirit. Un studiu observațional efectuat pe oameni câțiva ani mai târziu, scrie el, „a arătat că persoanele expuse la mai multă lumină solară în anii precedenți aveau o funcție cognitivă semnificativ mai bună decât cele care trăiau în regiuni mai întunecate”.
Toate acestea invită la o întrebare esențială: Cum de a omis știința aceste beneficii importante? Răspunsul — ne explică Jacobsen, purtându-ne prin câteva secole de istorie — ar putea consta în lipsa noastră de moderație. Civilizațiile antice foloseau lumina soarelui pentru a trata afecțiunile pielii. Pliniu cel Bătrân era de părere că leacul „cel mai puternic dintre toate, aflat mereu la îndemâna oricui, este soarele”. În Europa secolului al XIX-lea, grav afectată de rahitism, un medic misionar a lansat ipoteza că băile de soare ar putea fi un tratament eficient.
Medicul Niels Ryberg Finsen a creat o lampă generatoare de raze UV pentru a trata o formă de tuberculoză, punând astfel bazele conceptului de helioterapie. La începutul secolului XX, naturopatul Philip Lovell, din Los Angeles, promova beneficiile caselor cu acoperiș plat, pe care locatarii să poată face băi de soare. În 1926, un articol din revista The Lancet numea plaja „unul dintre cele mai mari ajutoare oferite de Natură pentru menținerea și obținerea unei sănătăți corespunzătoare”.
Helioterapia a devenit extrem de populară. „Un bronz auriu este etalonul eleganței!”, o citează Jacobsen pe Coco Chanel. Producătorii de lămpi UV au profitat de ocazie și au invadat rapid piața cu aparate pe care oamenii le puteau cumpăra pentru acasă. Acestea au devenit incredibil de populare și au primit chiar „binecuvântarea Asociației Medicale Americane”, scrie Jacobsen. Unul dintre producători „îi îndemna pe părinți să le ofere copiilor radiații ultraviolete până și în camera de joacă”.
Însă, pe măsură ce oamenii de știință au înțeles mai bine cancerul de piele, mesajele s-au schimbat. În anii 1940, revistele au început să-i avertizeze pe amatorii entuziaști de plajă cu privire la legătura dintre soare și cancerul de piele, însă bronzatul a rămas la fel de popular. Pe la mijlocul anilor 1980, dermatologii au tras un semnal de alarmă, deoarece diagnosticele de cancer cutanat au crescut de la 300.000 pe an, în anii 1970, la 500.000 în 1985, scrie Jacobsen. O parte din această creștere s-a datorat faptului că am învățat să diagnosticăm mai bine cancerul de piele, punctează Jacobsen, însă cifrele erau totuși îngrijorătoare.
Așa a apărut crema cu protecție solară. În anii 1940, armata americană a dezvoltat o barieră fizică împotriva soarelui, pentru a-i proteja pe soldații din Pacificul de Sud, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, însă industria produselor de bronzat a adaptat-o rapid la nevoile consumatorului de rând, transformând-o într-un adevărat „scut împotriva morții”. La sfârșitul anilor 1970, când Food and Drug Administration început să reglementeze piața cremelor de protecție solară, afacerea se afla deja în plin avânt.
„Când a lansat primele ghiduri”, scrie Jacobsen, „FDA a pornit de la premisa că nu va fi niciodată nevoie de un factor de protecție mai mare de 15.” Într-adevăr, conform cărții, în 1987, directorul diviziei de cosmetice a agenției scria că „pe Pământ nu există suficientă radiație ultravioletă pentru a justifica un SPF mai ridicat de atât”. Dar, de atunci încolo, campaniile de sănătate publică prin care suntem îndemnați să ne acoperim din abundență cu cremă de protecție solară având un SPF din ce în ce mai mare au luat o amploare uriașă.
Jacobsen nu sugerează să renunțăm la crema de protecție solară. De asemenea, el nu minimalizează pericolele cancerului de piele, însă citează o statistică grăitoare. „La nivel global, cancerul de piele nici măcar nu intră în topul celor patruzeci de cauze principale de deces. Este responsabil pentru aproximativ 120.000 de morți pe an, o cifră care pălește în comparație cu cele 20 de milioane de vieți pierdute anual din cauza bolilor cardiovasculare” sau cu milioanele de victime ale altor tipuri de cancer.
Aproape 99% dintre cazurile de cancer de piele sunt carcinoame bazocelulare și carcinoame spinocelulare, care apar de obicei în zonele expuse la soare — însă acestea sunt extrem de tratabile. Cel mai periculos tip, melanomul, este rar. Spre deosebire de alte forme de cancer cutanat, melanomul, scrie Jacobsen, „nu este strâns legat de expunerea la soare pe parcursul vieții”, ci mai degrabă „de un istoric de arsuri solare, în special în timpul copilăriei”.
Între timp, s-a încercat demonstrarea faptului că riscul de cancer este redus în cazul folosirii cremei de protecție solară, dar majoritatea studiilor nu au izbutit să confirme această ipoteză. De fapt, notează Jacobsen, cercetările din anii 1970 au identificat un risc chiar mai ridicat pentru cei care foloseau cremă cu protecție solară. Apoi, diverse studii ulterioare nu au mai găsit nicio diferență semnificativă, ceea ce „indică anumite probleme ale primelor formule de cremă solară, care au fost corectate în variantele de mai târziu”, explică Jacobsen. Autorul citează, de asemenea, o cercetare care sugerează că expunerea insuficientă la soare ar fi contribuit la aproximativ 820.000 de decese anuale în Europa și America. Un alt studiu, realizat pe un eșantion de peste 10.000 de persoane din Marea Britanie și Olanda, a arătat că expunerea la lumină solară intensă a fost asociată cu o rezistență mai scăzută la insulină și un nivel mai mic al trigliceridelor.
Poate că a sosit momentul să ne reevaluăm, încă o dată, relația cu soarele.
Oscilând între un ton serios, sarcastic și uneori autoironic, Jacobsen dă peste cap tot ce credeam că știm despre soare și razele sale puternice. Bazându-se pe cercetări derulate de-a lungul deceniilor, dar și pe studii recente, completate de interviuri cu oameni de știință care contestă discursul alarmist actual, Jacobsen arată cât de ușor poate fi influențată știința de eforturile agresive de marketing. El recunoaște că mai noile (în realitate, vechile) abordări privind expunerea la soare rămân vehement contestate, însă își exprimă speranța că, până la urmă, va fi posibilă o abordare echilibrată.
De asemenea, cartea ne deschide calea către o nouă înțelegere a propriei pielii. În general, privim pielea ca pe o membrană exterioară rezistentă, care ne protejează de patogeni și toxinele din mediu. Cartea lui Jacobsen ne constrânge însă să o percepem drept „organul care dă tonul funcționării întregului organism”.
O altă constatare surprinzătoare este că noi, oamenii, nu suntem totuși atât de diferiți de plante. Nu facem fotosinteză, dar, la fel ca celulele vegetale, avem nevoie de energia fotonilor pentru a genera și declanșa reacții și substanțe chimice esențiale pentru viață.
Pătruns de la un capăt la altul de această idee, textul lansează un apel insistent adresat deopotrivă consumatorilor și autorităților de sănătate publică: acela de a privi dincolo de modele trecătoare și de tacticile de semănare a panicii. Când vine vorba despre soare, folosiți-vă bunul simț, ne îndeamnă Jacobsen. Fiți moderați.
Amintind de cartea lui Michael Pollan, „In Defense of Food” („Pledoarie pentru mâncare”), care oferea un sfat din doar șapte cuvinte — „Mănâncă. Nu exagera. Cât mai multe plante” —, Jacobsen ne împărtășește un strop dintr-o înțelepciune la fel de concisă: „Stai la soare. Nu exagera. Ieși afară din casă.”
Lina Zeldovich este o jurnalistă și editoare specializată în știință. Ea a scris pentru publicații precum Newsweek, The Atlantic, Smithsonian, Audubon, Nature, Scientific American și multe altele.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
Toate linkurile de verificare pot fi accesate în articolul original, din care s-a făcut traducerea.
