Ieșim afară să ne reconstruim țara?

Odată cu prăbușirea blocului comunist și a URSS, la începutul anilor ‘90, diverse voci ”profetice” s-au grăbit să anunțe ”Sfârșitul istoriei” și, implicit, iminența globalizării democrației ”liberale” de tip occidental, în cadrul căreia statele națiune urmau să joace doar rolul de executanți servili ai unor direcții de acțiune și decizii aflate dincolo de puterea lor de control.

În ciuda acestui fapt, viitorul sistemului global n-a încetat nicio clipă să fie pus sub semnul întrebării, atât de evenimente majore precum atentatul de la 11 septembrie 2000, criza financiară din 2008, criza refugiaților, războaiele comerciale dintre SUA și China ș.a.m.d., cât și de evoluții mai puțin spectaculoase, dar extrem de nocive, cum ar fi diversele disfuncționalități ale instituțiilor internaționale, creșterea inegalităților și a sărăciei pe fondul relocalizării industriilor în țări cu un cost al forței de muncă mai redus, capitalizarea efectelor pozitive ale globalizării doar către categoriile privilegiate – toate acestea și multe altele încă, culminând, desigur, cu pandemia de coronavirus, ale cărei efecte devastatoare pe plan economic urmează de-abia de acum încolo.

Un oficial turc spunea undeva că problema coronavirusului este globală, dar ”războiul” împotriva acestuia determină fiecare țară în parte să adopte o strategie salvatoare pentru sine și pentru cetățenii săi. Astfel, statele naționale europene și-au recuperat pur și simplu suveranitatea și, în ciuda situației îngrozitoare prin care trec, par a renaște spectaculos, din propria lor cenușă.

Virusul ucigaș pare să să fi inversat cursul istoriei.

Au existat destule voci care, după criza din 2008, au preconizat reintrarea în scenă a statului națiune. Numai că, pe vremea aceea, toată lumea se gândea la un stat social, care să redistribuie resursele, sprijinind pe cei dezavantajați. Adică ceva cât se poate de firesc.

Ceea ce se întâmplă astăzi este, însă, cu totul și cu totul diferit. Așa cum spunea politologul bulgar Ivan Krastev¹, traversăm, probabil, cel mai mare experiment politic din timpul vieților noastre.

Democrația este practic suspendată. Chiar și capitalismul este, într-un fel, suspendat. Statul s-a reîntors printr-o politică a fricii. Spre deosebire de nesiguranță, frica are mereu un obiect clar. Oamenii s-au temut, dintotdeauna, de boală și de moarte. În comparație cu stresul pricinuit de problemele materiale, frica de moarte este un sentiment mult mai puternic, care îi determină să tolereze restrângerea drepturilor proprii, ba chiar să îi fie recunoscători statului pentru asta, fiindcă au constatat brusc că primejdia cea mare vine dinspre semenii lor.

Criza coronavirusului a început pretutindeni ca o criză a sănătății, devenind, ulterior, și o criză a economiei, cele două paliere intercondiționându-se reciproc.

Urgența imediată și prioritatea zero este, într-adevăr, sănătatea populației și, din acest punct de vedere, aportul specialiștilor din domeniu este, desigur, neprețuit, după cum nimeni nu neagă necesitatea acelor măsuri coercitive care au impus, într-o primă fază, măsurile de așa zisă ”distanțare socială”.

Doar că o criză de asemenea amplitudine nu poate fi manageriată doar prin intermediul infecționiștilor, al polițiștilor și al militarilor. Cu atât mai mult cu cât, odată cu dispariția, de pe o zi pe alta, a îndelung clamatelor ”principii europene”, precum și a conceptului de ”piață comună”, politicienii români s-au trezit că sunt nevoiți să facă față, de unii singuri, unei situații care le excede, în mod evident, aproape tuturor, capacitățile, îndeajuns de precare chiar și în vremuri obișnuite.

Trebuie să ne reamintim că noi am mai trecut prin asemenea situații. Bunăoară, în vremea Primului Război Mondial, când, în plină pandemie de gripă spaniolă, am realizat Marea Unire, înființând, totodată, în 1920, Întreprinderea Tehnică Medicală, o fabrică specializată în producerea de ventilatoare pulmonare (ai cărei ultimi 11 angajați au fost concediați la începutul acestui an!) și, în 1921, Institutul Cantacuzino (care se pare că și-a reluat, în sfârșit, activitatea).

     Doar că pe vremea aceea românii nu #stateauacasă, pe Netflix, ci se duceau să lupte la Mărăști, la Mărășești și la Oituz, după cum nici Regina Maria nu se bronza la ultraviolete, ea însăși îmbolnăvindu-se de gripă de la soldații pe care îi îngrijea.

     Ceea ce nu înseamnă că măsurile actuale de prevenție prin restrângerea contactelor sociale ar fi greșite. Ele au fost, în mare măsură, corecte, dar trebuie spus, totuși, că scopul lor principal nu este, nici la noi, și nici nicăieri altundeva, protejarea indivizilor, ci doar încercarea patetică de a controla numărul de cazuri, în vederea evitării colapsului sistemelor medicale. Tot restul este doar o imensă ipocrizie.

S-ar părea că, la ora actuală, nici în România și nici în majoritatea celorlalte țări europene nu există o viziune coerentă pentru ceea ce se va întâmpla după izolare. În afară, desigur, de portul obligatoriu al măștilor, aproape singura temă care monopolizează acum, la noi, discuțiile de pe rețelele de socializare.

Suntem deocamdată inoculați, zi de zi, ceas de ceas, cu o frică de care profită, și vor profita și ulterior, din plin, sistemul financiar și Big Pharma care, așa cum spunea și Călin Georgescu², lucrează împreună, speculând și amplificând criza.

Rămâne de văzut în ce măsură această criză ar putea fi o oportunitate și pentru noi, românii. Care, beneficiind de atuul unui potențial agricol uriaș, am putea fi capabili să ne asigurăm singuri hrana în perioada crizei alimentare care va urma. Dar îi sprijină cineva, cu adevărat, pe producătorii și procesatorii români, pe specialiștii din agricultură și din industria alimentară? În condițiile în care, chiar și înainte de criză și în ciuda acestui potențial latent, România își producea mai puțin de jumătate din alimentele pe care le consuma (legume, fructe, carne, ouă) de la fermierii polonezi și cei unguri?…

În ceea ce privește industria românească, criza coronavirusului a adus cu sine suspendarea unor ”reguli”, deschizându-ne, pentru scurtă vreme, o fereastră de oportunitate de care ar trebui să profităm din plin.

Așa stând lucrurile, avem nevoie, în afară de medici, polițiști și politicieni, de specialiști competenți din toate domeniile, capabili să întrevadă marile direcții pe care se va reașeza economia europeană și cea mondială, stabilind, totodată, calea pe care ar trebui să o urmăm astfel încât, pornind de la aproape zero, să ne reconstruim țara.